A fost odata, de mult, un mar urias. Un baietel venea mereu sa se joace pe langa el, se urca pana la varful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului.
Ce mai! Ii placea tare mult copacul lui, iar marul il iubea si el tare mult.
Dar, intr-o zi, baietelul veni langa copacul sau, foarte abatut. Copacul il imbie:
-Vino sa te joci cu mine!
Baietelul ii raspunse:
– Nu mai sunt copil mic, sa-mi gasesc de joaca in jurul copacilor! Vreau jucarii, dar am nevoie de bani, ca sa le cumpar!
– Imi pare rau, dar nu am bani, dar poti culege toate merele mele si sa le vinzi.
Astfel, vei face bani destui, pentru a-ti cumpara jucarii.
Cat de fericit era baiatul acum! El culese merele si cu ele pleca bucuros.
Dar, dupa aceea, el inceta sa mai vina sa viziteze copacul. Marul era tare trist, caci ii era dor de copil.
Dar intr-o zi, copilul veni iar la vechiul sau prieten, care-l imbie:
-Vino sa te joci cu mine!
– N-am timp de joaca! Raspunse baiatul. Trebuie sa muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o casa in care sa ne adapostim. Poti sa ma ajuti?
– Imi pare rau, dar eu nu am nici o casa sa-ti dau, fu raspunsul copacului. Dar poti sa tai crengile mele si sa-ti faci o casa din ele.
– Asa ca baiatul s-apuca sa taie toate toate crengile copacului si pleca fericit.
Copacul s-a bucurat sa-l faca pe baiat, iarasi fericit, dar, dupa ce pleca, baiatul nu se mai inoarse la copac. Copacul era iar trist si singuratic.
Intr-o zi calduroasa, de vara, baiatul sosi iar, spre fericirea copacului.
– Vino sa te joci cu mine, a spus el.
– Oh! Sunt tare trist si simt ca imbatranesc. As dori sa calatoresc pe mare si sa ma odihnesc. Poti sa-mi dai o barca?
– Poti folosi trunchiul meu ca sa-ti construiesti o barca. Astfel, vei putea sa calatoresti fericit spre zari indepartate.
Asa ca baiatul taie trunchiul si-si facu o barca, cu care calatori pe mari timp indelungat.
Dupa multi ani, se reintoarse la copac. Copacul ii spuse:”
Imi pare rau, baiatul meu, dar nu mai am nimic sa-ti dau. Nu mai am mere pentru tine.
– Nu am dinti sa le mananc! a spus baiatul.
– Nici trunchi sa te urci pe el.
– Sunt prea batran pentru asta, acum, fu raspunsul baiatului.
– Nu mai am, intr-adevar, nimic sa-ti ofer; poate, doar radacinile mele, care se sting, a zis copacul cu lacrimi.
– Nu mai am nevoie de nimic; doar de un loc de odihna. Sunt foarte obosit, dupa toti acesti ani!, a raspuns baiatul.
– Foarte bine! Radacinile mele sunt cel mai bun loc de odihna.Vino, vino si stai aici, cu mine, si te odihneste!
Baiatul s-a asezat langa copac, iar copacul era fericit, zambind printre lacrimi.
Aceasta este povestea fiecaruia dintre noi. Copacul – sunt parintii. Cand suntem mici indragim joaca in preajma lor.Cand crestem, ii parasim. Mai venim pe la ei, cand avem nevoie de ceva sau daca suntem la ananghie. Dar, indiferent ce se intampla, parintii sunt alaturi de noi, spre a ne ajuta cu tot ce pot, sa ne faca fericiti. Poate va ganditi ca baiatul era plin de cruzime, dar asa ne tratam, cu totii, parintii. ” Spune-ti povestea aceasta si altora si iubiti-va mereu, parintii , in asa fel incat copiii vostri sa ia exemplu de la voi.
Si o alta varianta a acesti povesti:
Pomul cel generos
Era odată un pom care prinsese drag de un copil. Acesta venea în fiecare zi să îl vadă.
Aduna din el frunze împletind cu ele cununi pentru a se juca de-a regele pădurii. Se căţăra pe trunchiul său şi se legăna agăţat de crengile sale. Mânca din fructele sale şi se jucau împreună de-a v-aţi-ascunselea.
Când era obosit, copilul adormea la umbra pomului, în vreme ce frunzişul îi rostea un cântec de leagăn.
Şi copilul îndrăgea din toată inima pomul.
De aceea, acesta era fericit.
Timpul însă trecea şi copilul crescu. Fiindcă de acum copilul era mare, pomul nostru rămânea adesea singur.
Într-o zi, copilul veni să vadă pomul şi acesta îi spuse:
- Apropie-te, copile, caţără-te pe trunchiul meu, leagănă-te de ramurile mele, mănâncă-mi fructele, joacă-te la umbra mea şi fii fericit.
- Sunt prea mare de acum ca să mă mai caţăr în copaci şi să mă mai joc, spuse copilul. Vreau să-mi cumpăr câte ceva şi să petrec. Vreau bani. Poţi să-mi dai bani?
- Îmi pare rău, răspunse pomul, dar eu nu am bani. Eu am doar frunze şi fructe. Dar culege-mi fructele, copile, şi du-te de le vinde în oraş. Aşa vei avea bani şi vei fi fericit.
Atunci copilul se caţără în pom, culese toate fructele şi se duse cu ele.
Iar pomul se simţi fericit.
Trecu însă mult timp şi copilul nu se întoarse... Pomul se întrista pentru aceasta.
Apoi, într-o bună zi, el se întoarse; pomul nostru fremăta de bucurie şi spuse:
- Apropie-te, copile, caţără-te pe trunchiul meu, leagănă-te de ramurile mele şi fii fericit
- Sunt prea ocupat şi nu am timp să mă caţăr prin copaci, răspunse copilul. Vreau o casă unde să mă aşez şi eu, continuă. Vreau o soţie şi copii, de aceea am nevoie de asta. Poţi tu să-mi dai o casă?
- Eu nu am aşa ceva, zise pomul. Casa mea este codrul, dar poţi să-mi tai ramurile şi să-ţi construieşti una. Aşa vei fi fericit.
Copilul tăie toate crengile pomului şi le luă pentru a-şi construi o casă. Iar pomul se simţi fericit.
Multă vreme însă copilul nu mai veni pe acolo. Atunci când se întoarse, pomul fu atât de fericit încât de-abia mai putea vorbi.
- Apropie-te, copile, îngăimă, vino să te joci. Sunt prea în vârstă şi prea obosit ca să mă mai joc, zise copilul. Vreau o barcă pentru a fugi departe de aici. Îmi poţi tu oare da una?
-Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă, zise pomul. Aşa vei putea pleca de aici şi vei fi fericit. Atunci copilul tăie trunchiul şi-şi făcu o barcă pentru a fugi. Iar pomul se simţi fericit... dar nu deplin.
După tare multă vreme, copilul se întoarse iarăşi.
- Îmi pare rău, copile, zise pomul, dar nu mai am nimic să-ţi dau... Nu mai am fructe.
- Dinţii mei nu mai sunt aşa de puternici ca să pot mânca fructe, spuse copilul.
- Nu mai am crengi ca să te poţi legăna.
- Sunt prea bătrân pentru a mă mai legăna de crengi, spuse copilul.
- Nu mai am trunchi, zise pomul. Nu te mai poţi căţăra.
- Sunt prea ostenit pentru a mă mai căţăra, spuse copilul.
- Îmi pare tare rău, zise oftând pomul. Aş dori tare mult să-ţi dăruiesc ceva... Dar nu mai am nimic. Nu mai sunt decât o bătrână buturugă. Regret nespus...
- De acum nu mai am nevoie de mare lucru, zise copilul. Vreau doar un locşor liniştit unde să mă aşez la odihnă. Mă simt tare obosit.
- Ei bine - zise pomul, îndreptându-se atâta cât îi stătea în putinţă - ei bine, nici nu trebuie mai mult decât o buturugă bătrână pentru a şedea la odihnă. Apropie-te, copile, aşează-te şi te odihneşte.
Copilul asta şi făcu.
Iar pomul se simţi fericit.
(Shel Silverstein)
În această seară, să ne aşezăm într-un colţişor liniştit şi să ne ajutăm inima să aducă mulţumire tuturor „pomilor “ din viaţa noastră.
Comentarii
Trimiteți un comentariu