Povesti cu talc

 Omul care aduce ploaia Dacă tot vorbim de ordinea aparentă a lumii, să mai rămanem o clipă in tovărăşia aceluiaşi personaj, de această dat ă sub numele cel vestit de Nastratin Hogea. Se spune că intr-o zi, in Persia, in vre mea unei secete cumplite, a venit la el un grup de oameni care l-au intrebat dacă nu cumva ştie cum anume poate fi adusă ploaia. — Fireşte că ştiu, a spus el. — Hai, repede, spune-ne ce e de făcut. Nastratin a cerut să i se aducă un lighean plin cu apă, ceea ce s-a şi făcut, nu fără greutate. Cand a fost adus ligheanul, şi-a scos cămaşa şi, spre uimirea tuturor, a inceput s-o spele cu mare grijă. — Ce! au inceput să strige cu toţi. Am adunat toată apa care ne mai rămăsese, iar tu o foloseşti ca să-ţi speli hainele! — Nu vă speriaţi, a răspuns Nastratin, ştiu eu ce fac. In ciuda insultelor şi ameninţărilor, Nastratin nu s-a grăbit deloc. Şi-a spălat bine cămaşa, apoi a spus: — Am nevoie de incă un lighean cu apă. Oamenii au inceput să strige şi mai tare. De unde...

 Intr-o comuna din sudul tarii, era un barbat betiv care avea o nevasta. Si de ani de zile era scandal in casa lor. El o batea si venea mai mereu beat acasa. Din cand in cand si politia mai dadea pe acolo, ca sa-i mai linisteasca. Copii lor cand au devenit adulti, au facut ce-au facut si au reusit sa-l faca sa se lase de bautura…  Ce credeti c-a intamplat mai departe? Ca intr-un film, barbatul fost betiv s-a schimbat, si nu si-a mai batut nevasta, respectiv s-a lasat de alcool. Am putea spune fara indoiala (oare?) ca totul e bine cand se termina cu bine. Sau ca... da se poate sa renunti la alcool.  Doar ca povestea reala se continua putin diferit fata de gandirea noastra. Dupa 6 luni, in care barbatul ei nu a mai batut-o si nu a mai baut, femeia a bagat divort… Pe motiv ca nu mai suporta un barbat care nu bea si n-o bate...

 A-l vedea pe Dumnezeu Odată, un rege îi chemă pe toţi magii, înţelepţii şi preoţii din regatul său. Îi ameninţă cu cele mai aspre pedepse dacă nu aveau să i-l arate pe Dumnezeu. Bieţii de ei căzură în disperare şi îşi smulgeau părul din cap neştiind că să facă, când apăru un păstor care le spuse tuturor că este el în stare să rezolve problema. Se grăbiră să-l înfăţişeze regelui. Păstorul îl duse pe rege pe o terasă şi îi arătă soarele. -Priveşte-l, îi spuse. După o clipită, regele plecă ochii, ţipând: - Dar, ce, vrei să orbesc?  Stăpâne, zise păstorul, soarele este doar o infimă parte din Creator, nu are nici măcar o scânteiere din splendoarea sa... Cum crezi că ai putea să te uiţi aşadar direct la El?

 Problema Un evreu bun sosi în fugă la rabinul său şi exclamă: -  Învăţătorule, s-a întâmplat un lucru îngrozitor. Fiul meu vrea să se căsătorească cu o creştină! -  Ei, fiul tău... răspunse rabinul. Uită-te şi tu la mine şi la fiul meu. Eu sunt capul comunităţii, lumea ne ia pe mine şi familia mea drept exemplu, iar fiul meu doreşte şi el să se căsătorească cu o creştină şi să primească botezul. Evreul nostru tăcu o clipă, un pic nelămurit, şi apoi zise. -  Atunci când au probleme, toţi vin la tine; dar tu ce faci când ai o problemă aşa mare ca aceasta? Cui i te adresezi? -  Ce-ai vrea să fac? M-am adresat lui Dumnezeu. -  Şi... ce a spus Dumnezeu? -  Dumnezeu mi-a zis: „Ei, fiul tău...”, răspunse rabinul. „Uită-te şi tu la al meu!” Acesta este miezul tainei întrupării: Dumnezeu ne zice: „ Şi Eu...”

 Copilul minune Intr-o zi, pe cand se plimba ca de obicei, Confucius a zărit un copil care construia o cetate din lut şi pietricele, chiar in mijlocul drumului. Confucius a poruncit vizitiului să oprească şi l-a intrebat pe copil: — De ce nu te dai la o parte ? — Am invăţat, a răspuns copilul cu indrăzneală, că trăsurile ocolesc oraşele şi că oraşele nu se feresc de trăsuri. Cuprins de uimire, Confucius s-a dat jos, s-a apropiat de copil şi l-a intrebat: — Cum se face că eşti atat de inţelept, la o varstă atat de fragedă ? Copilul a răspuns: — La trei zile după naştere, copilul poate face deosebirea intre mamă şi tată. La trei zile după ce s-a născut, iepurele aleargă pe camp. La trei zile după ce s-a născut, peştele inoată in apele raului. Aşa e firesc. Asta nu este inţelepciune. — Cum te cheamă ? Unde stai ? — Nu am nici un nume şi stau in casa vantului, a răspuns copilul. — Să facem impreună caţiva paşi. Vrei ? — La mine acasă, a spus copilul (care nu se sfia să mintă), mă aştea...

 Un om de stiinta face un studiu asupra unui purice. Omul de stiinta ii spune puricelui sa sara, si puricele sare. Omul noteaza: Daca ii spui puricelui sa saraa, puricele sare. Omul de stiinta ii taie picioarele puricelui si ii spune sa sare, de data asta puricele nu sare. Omul noteaza: Daca puricelui i se taie picioarele acesta nu mai aude.

Trei variante de povesti alegorie... A) Intr-un oras, pe o strada oarecare era un cos de gunoi. Langa el era un copac uscat de ceva vreme... In apropiere nicio casa, doar niste depozite vechi. Un trecator cu tigara aprinsa trece pe acolo. Si stinge tigara, si apoi o arunca in cos. Am uitat sa mentionez ca respectivul cos nu avea locas pentru tigari. Trecatorul nostru, insa, nu a stins tigara chiar cum trebuie. Dupa vreo jumatate de ora, din cos incepe sa iasa fum. Apare alt trecator, acesta vede firicelul de fum, dar isi zice ca nu-i nimic grav si pleaca mai departe, mai ales ca era si foarte grabit. Incepe cosul sa arda serios. Mai vine cineva, si acesta vede focul, si suna la pompieri... Pentru ca treaba se intampla intr-o tara de mana a n-spea, pompierii ii spun ca au luat act de situatie, si ca o sa vina in cel mai scurt timp, doar ca acum nu au nicio masina disponibila si... ca incearca sa faca rost de una, cat de repede se poate, si-l roaga pe cel care a sunat sa nu plece de acol...

 Ar trebui... Trecând pe un câmp, un om zări pe un altul care mânuia o funie încercând să o lege de un copac. Îşi prinsese de mijloc un capăt al acesteia, făcând un nod mobil, iar acum încerca să treacă peste o creangă groasă celălalt capăt al funiei. - Dar ce aveţi de gând să faceţi? îl întrebă curios omul nostru. - Mă spânzur, răspunse acesta. - În cazul acesta, ar trebui să vă puneţi funia în jurul gâtului, sugeră trecătorul. - Am încercat, dar aşa mă sufoc, răspunse celălalt. Mulţi oameni ar dori să facă lucruri măreţe, serioase, importante, hotărâtoare. Dar nu doresc nicidecum să-şi asume şi consecinţele acestora. Fiece decizie - mai cu seamă dacă este vorba despre una măreaţă, importantă şi hotărâtoare - are urmările sale. Înţelepciunea vieţii constă tocmai în a şti să prevedem consecinţele actelor pe care decidem să le înfăptuim.

 “E adevărat că profesorul nu are timpul necesar să se aplece la fiecare copil să îi afle și povestea din spate. Sensibilitatea mea față de copii poate a pornit și din perspectiva profesorului de Limba română, dar și de la un elev din primul meu an de învățământ, în care am certat o elevă de clasa a VII-a care întârziase la oră. Și după ce am poftit-o în bancă, am continuat lecția în așa fel încât, la un moment dat, i-am pus și o întrebare. Și a zis că ea nu a învățat. Și eu am certat-o: de ce nu ai învățat? Ce ai făcut toată dimineața? De atunci, nu mai fac așa ceva niciodată, pentru că m-a cutremurat. Răspunsul a fost: nu am învățat, pentru că am plâns toata dimineața, pentru că în această dimineață a murit mama. Deci de atunci această întrebare: de ce nu ai învățat?, Nu am mai pus-o niciodată”.

 Fetiţa cu chibrituri Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou.  Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea şi el unul. Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii-vinete de frig; şi-n şorţul ei vechi ţinea strâns un vraf de cutii cu chibrituri şi mai avea şi-n mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa şi nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic, şi n-avea prin urmare nici un ban; şi-i era foame şi frig tare. Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung ...

Suferinta e mereu noua. Suferinţa, îmi spusese odată Khaderbhai, este felul în care testăm dragostea, mai ales dragostea noastră faţă de Dumnezeu.  [...] — Ei bine, este un rând în afişul lui Sapna… suferinţa noastră este religia noastră – sau ceva de genul ăsta. M-a făcut să mă gândesc la altceva. Acum câteva zile au venit poliţiştii şi au dărâmat case în zhopadpatti, iar în timp ce ne uităm cum fac asta, o femeie de lângă mine a spus datoria noastră este de a munci şi de a suferi – sau, mă rog, ceva foarte apropiat. A spus lucrul ăsta foarte calm şi foarte simplu, ca şi cum îl accepta şi se resemnase, înţelegându-l pe deplin. Dar eu nu îl înţeleg şi nu cred că voi înţelege vreodată. Aşa că întrebarea ar putea fi legată de asta. De ce suferă oamenii? De ce suferă oamenii răi atât de puţin? Şi de ce suferă oamenii buni atât de mult? Adică, nu vorbesc despre mine – despre toată suferinţa prin care am trecut, mare parte eu am cauzat-o. Şi Dumnezeu ştie, am provocat suferinţă şi altor...

 Prinţesa şi sclavul Viaţa precum un vis: o frumoasă poveste persană ne vorbeşte despre această spaimă cuibărită in sufletele noastre. In timp ce se plimba, o prinţesă de rang inalt a zărit un sclav de o frumuseţe fără seamăn. Inima a inceput să-i bată cu putere şi nu s-a mai putut gandi la nimic altceva. O slujnică isteaţă, care o insoţea peste tot, a băgat de seamă tulburarea prinţesei şi a dorit să ştie ce anume o pricinuise. — Dragostea a pus stăpanire pe mine, a spus prinţesa. Sunt gata să-mi pierd de bunăvoie cinstea şi chiar viaţa. — Dragostea pentru un sclav ? a intrebat slujnica. — Ştiu. Nu mi se ingăduie să mă apropii de el. Dar vederea acestui bărbat m-a ars ca o flacără. Dacă nu-i vorbesc, am să mor in chinuri. — Ce vrei, de fapt ? Prinţesa s-a gandit puţin şi a spus: — Aş vrea să mă bucur de el, dar fără să ştie. — Ţi-l vom aduce in taină la noapte, a spus slujnica, fără ca el să bage măcar de seamă. După căderea nopţii, slujnica s-a gătit, s-a parfumat şi s-a dus la s...

Apoi le-a spus: „Un om oarecare avea doi fii.  Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!». Iar el le-a împărţit averea.  Şi nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu.  După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă.  Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii.  Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame!  Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!». 20 Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său. Pe când era încă de...

 Peştera Un beduin, urmărit de nişte duşmani crunţi, fugi într-acolo unde deşertul era mai aspru şi pietrele mai tăioase. Alergă şi iarăşi alergă şi nu se opri până ce nu auzi că tropotul copitelor de la caii celor care îl urmăreau slăbeşte şi apoi piere cu totul. Numai atunci aruncă o privire de jur împrejur. Ajunsese într-o înspăimântătoare trecătoare, cu nişte pereţi de granit şi nişte intrânduri de bazalt închis la culoare. Cu multă uimire, descoperi un fel de cărăruie care urca din acea trecătoare. O porni pe aceasta şi, după puţin timp, se pomeni la gura unei peşteri adânci şi întunecoase. Se strecură în acel loc întunecos cu pas şovăitor. - Îndrăzneşte, frate! îl încuraja o voce binevoitoare.  În penumbră, beduinul zări un pustnic care se ruga. - Aici locuieşti? îl întrebă beduinul pe acesta - Fireşte. - Dar cum poţi supravieţui în această peşteră, singur, sărac, departe de lume? Pustnicul zâmbi: -  Nu sunt sărac, am o mulţime de comori.  -  Unde? - ...

 O turistă occidentală admira colierul unei băştinaşe. – Din ce este făcut? a întrebat-o ea. – Din dinţi de aligator, doamnă, răspunse femeia. – O, înţeleg. Bănuiesc că pentru voi au aceeaşi valoare mare cum au pentru noi perlele. – Nu tocmai. Oricine poate deschide o scoică….. Omul trezit înţelege că un diamant nu este altceva decât o piatră căreia mintea îi atribuie o valoare foarte mare. El înţelege că un lucru poate fi mare sau poate fi mic după felul în care îl priveşte mintea sa.

 A fost odata, de mult, un mar urias. Un baietel venea mereu sa se joace pe langa el, se urca pana la varful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Ii placea tare mult copacul lui, iar marul il iubea si el tare mult. Dar, intr-o zi, baietelul veni langa copacul sau, foarte abatut. Copacul il imbie: -Vino sa te joci cu mine! Baietelul ii raspunse: – Nu mai sunt copil mic, sa-mi gasesc de joaca in jurul copacilor! Vreau jucarii, dar am nevoie de bani, ca sa le cumpar! – Imi pare rau, dar nu am bani, dar poti culege toate merele mele si sa le vinzi. Astfel, vei face bani destui, pentru a-ti cumpara jucarii. Cat de fericit era baiatul acum! El culese merele si cu ele pleca bucuros. Dar, dupa aceea, el inceta sa mai vina sa viziteze copacul. Marul era tare trist, caci ii era dor de copil. Dar intr-o zi, copilul veni iar la vechiul sau prieten, care-l imbie: -Vino sa te joci cu mine! – N-am timp de joaca! Raspunse baiatul. Trebuie sa muncesc pentru familia mea. ...

 Iisus a spus aceasta parabola celor care se incredeau in ei insisi ca sunt neprihaniti si ii dispretuiau pe ceilalti: Doi oameni, s-au suit la Templu sa se roage; unul era fariseu si altul vames. Fariseul statea in picioare si a inceput sa se roage in sine astfel:"Doamne iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, hrapareti, nedrepti, preacurvari sau chiar ca vamesul acesta. Eu postesc de doua ori pe saptamâna, dau zeciuiala din toate veniturile mele." Vamesul sta departe si nu indraznea nici ochii sa si-i ridice spre cer; ci se batea in piept si zicea: "Doamne ai mila de mine, pacatosul!" Eu va spun ca mai degraba omul acesta s-a dus acasa socotit neprihanit decât celalat. Caci oricine se inalta va fi smerit, si oricine se smereste va fi inaltat." (Luca 18: 9-14)

 Sprijinul pentru memorie Intr-o zona foarte calda a Iranului, apa potabila este unul dintre cele mai valoroase lucruri din viata. Este strânsa in cisterne speciale si adesea carata in ulcioare mari, pe distante mari. Un tata l-a trimis pe fiul sau sa aduca apa. - Fiule,  a spus el, ia acest ulcior si adu apa, dar ai grija sa nu scapi ulciorul si sa imprastii apa. Cu aceste cuvinte, el a intins bratul si i-a dat fiului sau o palma rasunatoare peste cap. Ochii fiului sau  s-au umplut de lacrimi, dar inca tinând strâns ulciorul, fiul a mers la cisterna. - De ce ai lovit copilul?!, a intrebat mama furioasa. Nu a facut nimic. Tatal a replicat: -Aceasta palma va fi un sprijin pentru memoria sa. Iti spun ca el toata viata nu va indrazni niciodata sa sparga un ulcior cu apa in el. La ce bun sa-l palmuiesc dupa ce probabil ar fi spart ulciorul?

 Măgarul şi flautul Undeva pe un câmp, zăcea în părăsire un flaut la care nu mai cânta nimeni de multă vreme, până ce, trecând pe acolo un măgar, el suflă în flaut cu putere scoţând cel mai dulce sunet pe care şi unul şi altul îl auziseră vreodată. Neputând înţelege ce se petrecuse, întrucât nici unul nici celălalt nu prea stăteau bine la capitolul raţiune, cu toate că era un lucru în care amândoi credeau, iute se îndepărtară unul de altul, ruşinându-se parcă de lucrul cel mai frumos pe care îl făcuseră amândoi în tristele lor vieţi. Câte flaute părăsite şi câţi măgari nu sunt pe lume. Mulţi dintre noi - fără a ne cunoaşte măcar pe noi înşine - ascundem ceea ce suntem, cerând iubirea unor necunoscuţi care la rândul lor se ascund. Uneori însă apar o deschizătură, o revelaţie, o scânteiere... Dar totul se opreşte aici, pentru că ne lipseşte curajul. Or, este nevoie de mult curaj pentru a iubi. Şi este nevoie de tot atâta ca să ne lăsăm iubiţi.

 Un papagal statea cu o cioara intr-o cusca. O, cum suferea bietul papagal din cauza prezentei monstrului cu pene negre!"Ce negru urât, ce figura ingrozitoare, ce expresie faciala obisnuita.Daca o persoana s-ar uita la asa ceva, asa cum ar privi rasaritul soarelui, intreaga sa zi va fi ruinata.Nu exista o companie mai dezgustatoare ca a ta, oricum." Oricât de ciudat ar parea, cioara suferea de asemenea din cauza prezentei papagalului. Trista si deprimata, cioara era lovita de destin sa stea impreuna cu acest camarad multicolor. "De ce a trebuit sa ma loveaca ghinionul? De ce a apus steaua mea norocoasa? De ce s-au terminat zilele mele fericite si au aparut astfel de zile intunecate? Ar fi fost mult mai placut sa stau pe gardul unei gradini impreuna cu alta cioara, sa ma bucur de lucrurile pe care le avem in comun si sa fiu fericita." 

 Dragonul după natură Atunci cand stareţul unui templu din Myoshin-ji, din Japonia, a dorit să aibă un dragon pictat pe tavanul central, a fost sfătuit să-l caute pe pictorul Tanyu, care ii dădea lecţii de desen chiar impăratului. Se spunea că dragonii zugrăviţi de Tanyu erau de un realism neobişnuit şi oamenii povesteau chiar că un tavan se surpase intr-o zi din pricina mişcării desăvarşite a cozii animalului legendar, pe care o infăţişase artistul. Stareţul templului s-a dus, aşadar, la locuinţa pictorului, s-a uitat cum lucrează şi a spus: — E bine, dar aş dori ca pentru templul din Myoshin-ji dragonul să fie pictat după natură. — Iată un lucru care mă uimeşte, a spus pictorul, pentru că trebuie să-ţi mărturisesc că nu am văzut in viaţa mea un dragon. — Adevărat? — Adevărat. Aşa că mă văd nevoit să te refuz. — Te inţeleg. Ar fi o prostie să-i cerem să picteze un dragon cuiva care n-a văzut niciodată aşa ceva. Dar de cen u incerci să vezi vreunul ? — Unde oare aş putea vedea un d...