2024-09-03 Povesti cu talc 60 (orientale)

Increderea te ucide sau te elibereaza!

 [...] este singurul om pe care l am întâlnit – şi singurul pe care îl vei întâlni – care poate da un răspuns la cele trei mari întrebări.

           — Există numai trei mari întrebări? l am întrebat eu, neputând să mă abţin să nu fiu sarcastic.

           — Da, îmi răspunse el calm. De unde venim? De ce ne aflăm aici? Încotro ne îndreptăm? Acestea sunt cele trei mari întrebări. [...] Am cheltuit o avere – câteva averi – căutându i pe aceşti cunoscuţi profeţi, clarvăzători şi oameni de ştiinţă. Niciunul dintre ei nu mi a dat răspunsul la cele trei mari întrebări. Apoi l am întâlnit pe Khaderbhai. El mi a răspuns la întrebări. 

— Didier, arăţi rău de tot, am observat eu când Kumar se îndepărtase să ne pregătească ceaiurile. Bănuiesc că suferi din dragoste.

           Îmi rânji drept răspuns, scuturându şi cârlionţii negri şi ridicând palmele.

          — Sunt extrem de obosit, asta i adevărat, spuse el, schiţând un gest din umeri, ca de auto compasiune. Oamenii nu înţeleg cât de cu adevărat fantastic este efortul necesar pentru depravarea unui om de rând. Cu cât mai simplu omul, cu atât mai teribil efortul. Lumea nu poate să şi dea seama cât mă pot munci ca să revărs atâta decadenţă asupra unui om care nu e făcut pentru aşa ceva.

         — Vezi să nu ţi sapi groapa singur, l am luat eu peste picior.

         — Eh, toate la timpul lor, răspunse el, zâmbind meditativ. Dar tu, prietene, tu arăţi foarte bine. Doar că puţin, cum să zic, puţin cam vitregit de noutăţi. Şi tocmai cu un asemenea scop se află aici Didier. Am cele mai proaspete veşti şi cele mai fierbinţi bârfe, gata pregătite pentru line. Ştii care i diferenţa dintre noutăţi şi bârfe, nu i aşa? Noutăţile îţi spun ce au mai făcut oamenii, bârfa însă îţi arată cât de mult le a plăcut.

          [...]

         — Oh, despre el mă ntrebi? pufni el ca dând cu tifla, coborându şi în acelaşi timp colţurile gurii sale extrem de expresive. Nu, nici vorbă. Nu este periculos. Deşi este enervant, iar enervant, de fapt, este mai rău decât periculos, n’est ce pas Nu‑i aşa? (fr., n. tr.) ? Este mult mai uşor să trăieşti cu un om periculos decât cu unul enervant.

         [...]

         Şi ştii vechea zicală – un rege este rău ca duşman, mai rău ca prieten şi de a dreptul fatal ca membru al familiei.

         [...]

         — Activităţile astea de asistenţă socială par să ţi se potrivească foarte bine, comentă Didier prin arcul unui surâs amplu. Arăţi foarte bine, şi în formă… vreau să spun, pe sub zgârieturile şi vânătăile mai noi. Cred că eşti de fapt un om foarte rău, în străfundul străfundului inimii tale, Lin. Numai unui om hain poate să i priască într aşa un hal de pe urma unor fapte atât de bune. Un om bun, dimpotrivă, ar fi pur şi simplu terminat de oboseală şi în cea mai proastă dispoziţie.

         — Sunt sigur că ai dreptate, dragă Didier, am spus eu, încă rânjind. Karla spunea că ai îndeobşte dreptate, mai ales când este vorba de răul pe care îl descoperi în oameni.

         — Te rog, prietene! protestă el imediat. O să mi suceşti minţile!

              [...] mi am amintit un incident din perioada când eram în închisoare. În acea altă lume din interiorul altei lumi, din trecut, am fost mutat la un moment dat într o altă celulă unde am descoperit că mai era un locatar, un şoricel. Creatura se strecura printr o gură de ventilaţie spartă, venind în celulă în fiecare noapte. Răbdarea şi concentrarea obsesivă sunt nestematele pe care le extragem din mina solitudinii carcerale. Folosindu le pe acelea, ca şi micile bucăţele de mâncare pe care le primeam, l am mituit pe micuţul şoarece, în decursul a câteva săptămâni, să îmi mănânce de pe marginea palmei. Când gardienii m au mutat din acea celulă, într o operaţiune mai amplă de rotaţie a deţinuţilor, i am spus noului ocupant – un alt condamnat pe care credeam că îl cunosc destul de bine – despre şoricelul dresat. În dimineaţa care a urmat, mă invită să l văd pe şoarece. Îl prinsese pe animalul între timp încrezător şi îl crucificase, cu faţa în jos, pe o cruce făcută dintr o riglă ruptă. Râdea în timp ce mi povestea pe îndelete rum se zbătuse şoricelul când îi legase gâtul de cruce cu o sfoară de cânepă. Omul era încă uimit de cât de mult timp îi luase să îi înfigă pionezele prin lăbuţele care se zbăteau în toate părţile.

         Avem vreodată într adevăr justificare pentru ceea ce facem? Această întrebare nu m a lăsat să dorm multă vreme după ce am văzut micuţul şoarece care fusese astfel torturat. Când acţionăm, chiar cu cele mai bune intenţii, când ne amestecăm în cursul lumii, riscăm, de fiecare dată să cauzăm un alt dezastru care s ar putea să nu fie direct înfăptuit de noi înşine, dar care nu ar fi posibil fără acea intervenţie a noastră. Unele dintre cele mai rele nedreptăţi, spusese Karla odată, au fost cauzate de oameni care nu încercat la un moment dat să schimbe lucrurile.

          M am uitat la acei copii ai ghetoului, dansând ca într o coregrafie de film sau scălâmbă¬indu se asemenea maimuţelor aciuate prin temple. Eu le predam unora dintre copiii aceia engleza – vorbit, scris şi citit. Deja, cu puţinul pe care reuşiseră să l prindă în doar câteva luni, câţiva dintre ei câştigau un ban îndrumându i pe turiştii străini. Nu cumva acei copii erau, mă întrebam în acel moment, şoarecii care se hrăneau de data asta de la mine din palmă? Urma cumva că nevinovăţia lor, atât de încrezătoare, să fie înşfăcată de o soartă care n ar fi fost şi n ar fi avut cum să fie a lor în absenţa mea, fără intervenţia mea în vieţile lor?      

Ce anume caracterizează cel mai mult rasa umană, mă întrebase cândva Karla, cruzimea sau capacitatea de a se ruşina pentru aceasta? Am crezut atunci că întrebarea ei porneşte dintr o foarte ascuţită inteligenţă, când am auzit o pentru prima dată, dar acum sunt mult mai singur şi mai înţelept, şi ştiu că nu cruzimea şi nu ruşinea sunt cele care caracterizează rasa umană. Iertarea este cea care ne facem să fim ceea ce suntem. Fără iertare, specia noastră s ar fi auto anihilat prin nesfârşite plătiri de poliţe. Fără iertare n ar mai fi istorie. Fără acea speranţă, n ar mai fi artă, căci fiecare operă de artă în parte este în felul ei un act de iertare.Fără vis n ar fi dragostea, căci fiecare act de iubire este în felul său o promisiune de a ierta. Continuăm să existăm pentru că putem iubi, şi iubim pentru că putem ierta.

Şi veni rândul meu să mă cufund în tăcere. Eram furios pe mine însumi. În ciuda modului intim în care îi cunoşteam pe locuitorii mahalalei, ca şi a lucrurilor cu care le eram dator – mă primiseră printre ei, îmi acordaseră tot sprijinul şi toată prietenia pe care inimile lor le putea împărtăşi – tot căzusem în capcană bigotului. Johnny mă uimise cu cunoştinţele lui deoarece, undeva în cotlonul celei mai ascunse păreri pe care o aveam eu despre cei din mahala, era o prejudecată care îmi spunea că ei n au dreptul la asemenea cunoştinţe. Undeva în străfundul tainic al inimii îi judecam că pe nişte ignoranţi, chiar dacă ştiam că nu e aşa, şi asta pentru că erau săraci.

Dar nu mă puteam elibera de sentimentul că, într un anumit sens, indolenţa mea mă făcuse întrucâtva complice.

Diavolul, se spune, este în amănunte, şi ştiam foarte bine diavolii care foşgăiau la pândă prin amănuntele propriei mele poveşti. Dar ea chiar îmi oferise, totuşi, un chivot plin cu nestemate neştiute. Aflasem despre ea în acel ceas de murmurări epuizate, mai multe decât în toate lunile dinainte. Îndrăgostiţii îşi găsesc calea tocmai prin asemenea dezvăluiri şi confidenţe: acestea sunt stelele care ne călăuzesc mereu când navigăm pe marea dorinţei. Şi cele mai luminoase dintre stelele acelea sunt tocmai cele de inimă frântă şi mâhnirile din dragoste. Cel mai de preţ dar pe care i l poţi da iubitei este suferinţa ta. 

Concurenţa din Colaba pe banii turiştilor se desfăşura mereu într un mod cordial, dar totodată creativ empatic. Vânzătorii de pe Strada Yemen ţineau ridicate pumnale în formă de creastă de şoim şi pasaje din Coran brodate de mână. Somalezi înalţi şi chipeşi ofereau trecătorilor brăţări făcute din monede de argint turtite. Artiştii din Orissa afişau la vedere imagini cu Taj Mahal pictate pe papaya uscate şi presate. Nigerienii vindeau bastoane din abanos sculptat cu lame de stilet ascunse prin spiralele lemnului. Refugiaţii iranieni veneau cu pietre şlefuite, turcoaz, pe care le vindeau la greutate, cântărindu le pe balanţele de alamă pe care şi le atârnau de copaci. Cei din Uttar Pradesh aduceau tobe, câte şase şapte fiecare, năpustindu se să dea chiar scurte concerte improvizate la cel mai mic interes arătat de turiştii care treceau pe lângă ei. Refugiaţii din Afganistan vindeau inele din argint ornamentale, imense, gravate cu înscrisuri pashto şi cuibărind pietre de ametist de mărimea ouălor de porumbel.

         Strecurându se prin vâltoarea zonei comerciale erau cei care şi câştigau traiul servindu i pe comercianţii înşişi şi pe negustorii ambulanţi de pe stradă – cei care vânturau tămâia peste tot, aducând beţigaşele de la temple pe tăvile lor de argint, coşari, tapiseri, cei care te curăţau în urechi, care făceau masaje la picioare, care prindeau şobolanii, cărăuşi de ceai şi de mâncare, florari, spălători de rufe, sacagii, găzari, şi mulţi, mulţi alţii. Şerpuindu şi drumul printre aceştia şi negustori şi turişti erau dansatorii, cântăreţii, acrobaţii, muzicanţii, ghicitorii, acoliţii de la temple, cei care înghiţeau foc, dresorii de maimuţe, de şerpi, ursarii, cerşetorii, auto flagelanţii, şi toţi ceilalţi care trăiau de pe urma puhoiului de lume de pe stradă şi care noaptea se întorceau în mahala.

         Fiecare dintre aceştia încălca legea într un anumit fel, până la urmă, în fuga lor după un ban câştigat mai repede. Dar cei care ajungeau cel mai iute la sursă, cei cu văzul cel mai ascuţit, erau aceia dintre noi care violau legea în mod profesionist – oamenii de pe piaţa neagră. Strada m a acceptat în acea încurcată reţea de escroci şi escrocherii din câteva motive. Mai întâi, îi lucram numai pe acei turişti care erau prea atenţi sau prea paranoici ca să se lase pe mâna indienilor. Dacă nu i aş fi luat eu, nimeni n ar fi făcut o. În al doilea rând, indiferent ce voia acel turist, eu îl duceam întotdeauna la negustorul indian cel mai potrivit, nu făceam niciodată afacerea eu însumi. Şi în al treilea rând, nu eram lacom; comisionul meu era întotdeauna racordat la standardele stabilite de borfaşii decenţi şi cu respect de sine din oraş. Şi mă asiguram, de asemenea, când comisioanele mele erau suficient de mari, să mai las din ele la restaurantele, la hotelurile şi în cutiile milei din zonă.

          Dar mai era ceva, ceva cu mult mai puţin palpabil, însă, probabil, mult mai important decât comisioanele şi sensibilităţile legale de teritoriul şi de banii fiecăruia. Faptul că un străin alb – un om pe care majoritatea dintre ei îl credeau a fi european – se stabilise atât de confortabil şi de abil în mocirla de la fundul lumii în care ei înşişi trăiau, erau un fapt deosebit de mulţumitor pentru sensibilitatea lor de indieni de pe stradă. Într un ciudat amestec de mândrie şi ruşine, prezenţa mea acolo cumva le legitima lor propriile infracţiuni. Ceea ce ei făceau zi de zi nu putea fi chiar atât de rău de vreme ce li se alăturase un gora, făcând şi el aceleaşi lucruri. Astfel, decăderea mea îi ridica pe ei, căci nu erau la urma urmelor mai răi decât Linbaba, străinul cultivat care trăia din fărădelegi şi făcea strada zilnic, la fel ca şi ei.

          Nu eram însă nici singurul străin care şi câştiga existenţa pe piaţa neagră. Erau traficanţi de droguri, peşti, falsificatori, escroci, negustori ilegali de pietre preţioase şi contrabandişti englezi şi americani. Printre ei erau doi tipi pe care îi chema la fel – George. Unul era canadian şi celălalt englez. Erau nedespărţiţi, doi prieteni care şi făcuseră veacul pe străzi de ani de zile. Nimeni nu părea să le ştie şi numele de familie. Pentru a i deosebi totuşi, erau denumiţi după semnele lor de horoscop – George Scorpion şi George Gemeni. Cei doi George Zodiac erau nişte drogaţi care îşi vânduseră paşapoartele ca ultima valoare pe care o mai aveau la îndemână, după care se apucaseră să i lucreze pe aşa numiţii călători după heroină – turişti care veneau în India să chefuiască vreo săptămână, două, luând heroină, după care se întorceau la adăpostul sigur al ţărilor din care veniseră. Era un număr cu adevărat impresionant de asemenea turişti, iar Georgeii Zodiac supravieţuiau făcând afaceri cu aceştia.

         Poliţaii ne supravegheau pe mine şi pe Georgei, ca şi pe ceilalţi străini care făceau strada, ştiind exact cu ce anume ne îndeletniceam. Raţionamentul lor, cât se poate de corect, era că nu făceam niciun rău violent, ba chiar eram de folos în afacerile de pe piaţa neagră care le aduceau şi lor şpăgile şi toate celelalte foloase. Îşi luau şi ei partea, desigur, de la traficanţii de droguri şi de valută. Şi ne lăsau în pace. Mă lăsau în pace.

 Unii oameni te plac mai puţin cu cât îţi datorează mai multe. Alţii de abia atunci încep să te placă. Anand se simţea foarte confortabil cu datoriile pe care le avea, iar o strângere de mână era genul de răspuns pe care îl prefera, ca între buni prieteni, în locul unor vorbe prea lungi.

Am auzit un avertisment, venind de undeva din adânc, aşa cum auzim de obicei când ceva mai rău chiar decât ne putem imagina noi ne hăituieşte şi aşteaptă să ne nhaţe. Modul sorţii de a ne învinge în luptă dreaptă rezidă în faptul că ne trimite astfel de avertismente pe care noi le auzim, dar de multe ori nu le luăm în seamă. 

Închisorile s temple unde diavolii învaţă să se roage. Atunci când învârtim o cheie răsucim cuţitul sorţii, căci dacă nchizi un om l încui cu ura, nu cu hoţii.  ( În original: Every time we turn the key we twist the knife of fate, because every time we cage man we close him in with hate. Se vede din nou aici excelenta calitate poetică a scriiturii autorului, fraza fiind transcrierea în proză a unui catren în „metru comun” (alternări de tetrametri cu trimetri iambici) rimat, metru favorabil atmosferei baladeşti a episodului, similară celei din versurile de închisoare ale lui Oscar Wikle sau din imnurile para‑religioase, gnomice, ale lui Emily Dickinson. (n. tr.)).

Am stat în lumina aspră, electrică, a acestui nou tunel, în închisoarea de pe Arthur Road din Bombay, şi mi venea să râd. Hei, băieţi, îmi venea să le spun, nu puteţi şi voi să fiţi cât de cât originali? Dar nu puteam vorbi. Frica îi usucă omului gura, iar ura îl strangulează. De aceea nu există o mare literatura a urii: frica adevărată şi ura adevărată nu au cuvinte.

          Orice faptă pornită din virtute are în inima ei câte o taină necurată, mi a spus odată Khaderbhai, şi fiecare risc pe care ni l asumăm conţine un mister ce nu poate fi dezlegat.    

Dar era o umilinţă teribilă. Cele mai rele lucruri pe care ni le fac alţii ne fac pe noi să ne fie ruşine. Cele mai rele lucruri pe care ni le fac oamenii ne lovesc tocmai în acea parte a noastră care ne face să vrem să iubim lumea. Şi o mică parte din ruşinea pe care o simţim, atunci când ni se violează fiinţa, este tocmai ruşinea de a fi om.

         Am învăţat să merg cu lanţurile, dar înjumătăţirea porţiei începu să se facă simţită, aşa că am început să pierd vertiginos în greutate: nu mai puţin de cincisprezece kilograme, cam aşa mi se părea. Trăiam dintr o bucată de pâine chapalti cât palma şi o farfurie de supă străvezie pe zi. Corpul mi se subţiase şi părea să fie tot mai vlăguit, de la un ceas la altul. Oamenii m ajutau cu mâncarea pe care reuşeau să mi o dea pe furiş, şi deşi erau bătuţi atunci când erau prinşi, continuau să încerce s o facă. După o vreme eu am fost acela care am refuzat să mai fiu ajutat din cauza sentimentului de vinovăţie pe care îl aveam atunci când erau bătuţi din pricina mea, sentiment care mă ucidea la fel de sigur că malnutriţia însăşi.

— Oamenii spun că banii sunt rădăcina tuturor relelor, îmi spuse Khaled când ne am întâlnit prima oară la el în apartament.

          Engleza lui era condimentată cu accente din zona New York, cu pronunţii arăbeşti şi cu sunete din limba hindi pe care o vorbea onorabil.

          — Dar nu este adevărat. Este taman invers. Nu banii sunt rădăcină a tot răul. Răul este rădăcina tuturor banilor. Nu există bani curaţi. Toţi banii din lume sunt murdari, într un fel sau altul, iar asta din cauza faptului că nu există niciun mod curat de a i obţine. Dacă eşti plătit cu bani atunci cineva, undeva, suferă pentru asta. Acesta este unul dintre motivele pentru care, cred eu, aproape toţi oamenii – chiar şi cei care nu au încălcat niciodată legea în vreun alt fel – sunt fericiţi atunci când au ocazia să mai adauge la ce au măcar o para sau două, căpătate la negru.

         — Din asta trăieşti tu, am spus eu atunci, curios să văd ce o să mi răspundă.

         — Şi?

         — Păi şi cum te simţi din punctul ăsta de vedere?

         — Nu mă simt în niciun fel, oricum ai da o. Suferinţa este adevărul. A nu suferi este minciună. Ţi am mai zis asta odată. Pur şi simplu aşa este făcută lumea.

         — Dar în mod sigur anumiţi bani sunt legaţi de mai multă suferinţă decât alţii, am insistat eu, care implică mai puţină.

         — Banii vin doar pe două căi, Lin – a ta şi a mea.

         — Sau, în cazul de faţă, a lui Khader.

         Khaled râse. Avea un râs scurt şi trist, singurul care îi mai rămăsese în suflet.

         — Facem bani pentru Abdel Khader, e adevărat, dar o parte din tot ceea ce facem este a noastră. Şi tocmai acea mică parte a noastră este cea care ne ţine în joc, na? Ok, bun, hai să ncepem. De ce există pieţele negre de valută?

         — Nu cred că ştiu la ce te referi.

         — Am să reformulez întrebarea, zâmbi Khaled.

         Cicatricea groasă care îi pornea de la gât, de sub urechea stângă şi îi făcea un şanţ pe faţă până tocmai la colţul gurii îi dădea surâsului o schimonoseală asimetrică şi neliniştitoare. Partea feţei cu cicatrice nu zâmbea deloc, ceea ce făcea că partea neatinsă să pară ameninţătoare sau îndurerată tocmai când el încerca mai mult să pară amabil.

         — Cum se face că putem cumpăra un dolar american de la un turist cu, să zicem, optsprezece rupii, când băncile nu oferă mai mult de cincisprezece sau şaisprezece?

         — Pentru că noi putem să l vindem pentru mai mult de optsprezece? am încercat eu o variantă.

         — Bun, bun! Dar cum de putem noi face aşa ceva?

         — Pentru că… cineva poate să i cumpere la acel preţ, bănuiesc.

         — Exact. Dar cui i i vindem noi?

         — Uite care i chestia, cel mai mult ce am făcut eu vreodată a fost să i pun pe turişti în legătură cu tipii de pe piaţa neagră şi să mi iau şi eu partea mea. Nu prea ştiu de fapt ce se întâmplă cu dolarii aceia după momentul respectiv. Nu m am preocupat atât de în profunzime de acest fenomen.

         — Pieţele negre pentru diverse produse există, spuse el rar, de parcă mi ar fi făcut o confesiune personală, mai degrabă, decât să mi împărtăşească o realitate a comerţului, pentru că cele albe, legale, sunt prea stricte. În acest caz, în cazul valutelor, guvernul şi Banca Rezervei Naţionale a Indiei controlează pieţele albe, iar acestea sunt din această pricină prea stricte. Totul se reduce la lăcomie şi control. Acestea sunt cele două elemente care generează infracţiunea de natură comercială. Oricare dintre ele luat separat nu este suficient. Lăcomia fără control sau controlul fără lăcomie nu îţi va da o piaţă neagră. Oamenii pot fi lacomi după profitul rezultat din, să spunem, patiserie, dar dacă nu există un control strict asupra producţiei de patiserie nu va exista nicio piaţă neagră pentru ştrudelul cu mere. Guvernul, iarăşi, are un control foarte strict asupra eliberării de reziduuri şi dejecţii prin canalizare, dar dacă nu există lăcomia după profit obţinut din lucrări de canalizare, nu va exista nicio piaţă neagră a căcatului. Atunci când lăcomia se întâlneşte cu controlul, atunci ai de a face cu o piaţă neagră.

         — Ai meditat foarte mult la chestiile astea, am comentat eu râzând, dar impresionat şi realmente bucuros că voia să mă introducă în ontologia fărădelegilor legate de traficul cu valută şi nu doar în modalităţile prin care m aş fi putut apuca şi eu să le comit.

         — Nu chiar, răspunse el modest.

         — Nu, serios. Când m a trimis Khaderbhai aici am crezul că o să mi dai câteva tabele cu cifre – chestii de genul cursul zilei la schimb valutar şi alte asemenea treburi – după care să mă trimiţi acasă.

         — Eh, o să ajungem şi la cursul de schimb şi la toate celelalte destul de repede, mi a zâmbit el iarăşi, făcând ca aceeaşi remarcă jovială să sune foarte american.

         Ştiam că studiase în New York când era mult mai tânăr. Khaderbhai îmi spusese că acolo fusese fericit, pentru o vreme. O parte din acea fericire părea să fi supravieţuit în vocalele lungi şi rotunjite şi în alte americanisme care îi marcau vorbirea.

         — Dar ai nevoie mai întâi de teorie, înainte să poţi face un profit din practică.

         Rupia indiană, începu Khaled să explice, este o valută restricţionată. Nu poate fi scoasă din India şi nu poate fi schimbată pe dolari în altă parte în lume decât aici în ţară. Cu populaţia sa extrem de numeroasă, India a trimis multe zeci de mii de oameni de afaceri şi de călători peste hotare, zi de zi. Acelor oameni li s a permis să scoată din ţara doar o sumă limitată de dolari americani. Li se permitea să schimbe o sumă fixă de rupii în dolari, iar restul trebuia transformat în cecuri de călătorie.

         Legislaţia a fost aplicată în diverse moduri. Când cineva voia să părăsească ţara şi să schimbe rupii în dolari americani, suma maximă admisă, trebuia să prezinte la bancă un paşaport valabil şi biletul de avion. Funcţionarul băncii confirma data plecării de pe bilet şi marca atât pe bilet cât şi pe paşaport faptul că deţinătorului i se acordase limita maximă de dolari americani în schimbul rupiilor pe care le plătise. Aşa că tranzacţia nu putea fi repetată. Nu mai exista nicio cale legală pentru turist de a mai cumpăra şi alţi dolari americani pentru respectiva călătorie.

         Aproape toată lumea în India avea ceva bani negri la saltea. De la cele câteva sute de rupii pe care le făcea în plus un muncitor şi nu le raporta la administraţia financiară până la miliardele de rupii acumulate din profiturile activităţilor ilegale, economia subterană, sau neagră, se spune că ar fi aproape cât jumătate din cea legală, sau albă. Oricine avea mii sau sute de mii de rupii nedeclarate – cazul multor indieni care călătoreau în interes de afaceri – nu putea cumpăra cecuri de călătorie legale cu ele, şi asta pentru că banca sau administraţia financiară voiau întotdeauna să ştie de unde proveneau acei bani. Aşa că singura alternativă reală era să cumpere dolari de la traficanţii de valută de pe piaţa neagră. Şi în fiecare zi, în Bombay, milioane de rupii se cheltuiau pentru achiziţionarea de dolari americani, lire britanice, mărci germane, franci elveţieni şi alte valute care circulau într un comerţ ce reprezenta o oglindă întunecoasă a tranzacţiilor valutare legale.

         — Cumpăr o mie de dolari americani de la un turist cu optsprezece mii de rupii, când rata de schimb a băncii este de cincisprezece, rezumă Khaled ideea. El e fericit pentru că s a procopsit cu trei mii de rupii în plus faţă de cât i ar fi dat cei de la bancă. După care eu vând dolarii unui om de afaceri indian pentru douăzeci şi una de mii de rupii. E fericit şi el, pentru că a cumpărat dolarii cu nişte bani negri pe care nu i putea declara. După care pun trei mii de rupii la teşcherea şi mai cumpăr o mie de dolari de la alt turist cu cele optsprezece mii de rupii rămase. Aceasta este ecuaţia simplă care stă la baza manevrelor cu valută.

         Pentru a găsi turiştii şi a i atrage să şi schimbe banii, consiliul mafiei lui Khaderbhai angajase o mică armată de bişniţari, ghizi, cerşetori, directori de hotel, liftieri, patroni de restaurante, chelneri, proprietari de buticuri, funcţionari ai companiilor aeriene, agenţi turistici, patroni de cluburi de noapte, prostituate şi şoferi de taxi. Ţinerea tuturor acestora sub observaţie era una dintre sarcinile lui Khaled. Îi suna dimineaţa pe toţi cei implicaţi şi stabilea ratele de schimb pentru acea zi la toate valutele importante. Mai urmau apoi telefoane la fiecare două ore, pe parcursul întregii zile, care informau despre fluctuaţiile ce mai apăreau pe parcurs. Avea un taxi la dispoziţie douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, cu doi şoferi care lucrau în schimburi. În fiecare dimineaţă trecea pe la cei care erau casa pentru fiecare zonă şi le dădea teancurile cu rupii pe care aceştia le distribuiau la rândul lor oamenilor din stradă ca să le folosească drept fond de rulaj. Bişniţarii şi alţi borfaşi de stradă colaborau cu aceşti lucrători, aducându i la ei pe turişti şi pe oamenii de afaceri. Cei cu casa făceau traseul pe la toţi agenţii de stradă cât era ziua de lungă, dându le banii de care aveau nevoie. Cei care strângeau banii făceau câteva ronduri de colectare în fiecare zi şi noapte din săptămână şi adunau teancurile de valută străină.

         [lucrurile astea se intampla si azi!!!]

         — Când eram la studii în New York, reluă el firul în cele din urmă, lucram la o teză… ei bine, de fapt am scris o teză despre comerţul organizat din lumea antică. Era un domeniu pe care mama mea îl studiase înainte de războiul din ’67. Când eram copil a reuşit să mi stârnească interesul pentru pieţele negre din Asiria, Akkadia şi Sumer şi modul în care se relaţionau ele cu marile drumuri comerciale, cu sistemul de taxare al acestora, şi cu imperiile care se formaseră în jurul lor. Când m am apucat să scriu eu însumi acea disertaţie am intitulat o Babilonul negru.

         — E un titlu foarte incitant.

         Îmi aruncă o privire scurtă ca o flacără prin care se asigura că nu îl luăm peste picior.

         — Serios, am adăugat eu repede vrând să l fac să se simtă în largul lui, căci începuse să mi placă de el. Cred că e un subiect foarte bun pentru o teză, iar titlul este foarte incitant. Cred ar trebui să o continui şi s o termini.

         El zâmbi din nou.

         — Eh, Lin, viaţa are o mulţime de surprize şi, aşa cum obişnuia să spună unchiul meu din New York, majoritatea acestora nu sunt tocmai plăcute pentru cel care trudeşte. Acum lucrez pentru o piaţă neagră, în loc să lucrez la ceva despre una. Acum este Bombayul negru.

Cineva aranjase cu nişte ofiţeri de rang superior să fiu arestat, fără nicio acuzaţie, şi să fiu închis în Arthur Road. Aceeaşi persoană aranjase să fiu bătut – sever şi cât mai des – pe timpul detenţiei. Era o pedeapsă care mi se aplica sau un act de răzbunare. Khaderbhai mi a confirmat şi el cele aflate până la acest punct, dar nu putea sau nu voia nici el să îmi spună mai multe, în afară de faptul că indiferent cine era cel care aranjase treaba asta, nu ştiuse iniţial ca eu eram un evadat dat în urmărire internaţională. Chestiunea a ieşit la iveală abia când s au confruntat amprentele care mi se luaseră conform rutinei carcerale. Poliţaii implicaţi şi au dat seama imediat că ar putea fi un loz gras de câştigat dacă ţin treaba asta sub tăcere, aşa că mi au pus dosarul deoparte până în momentul în care a apărut Vikram să mă scoată de acolo, din partea lui Khader.

         — Poliţailor ălora de căcat le a plăcut de tine, măi omule, îmi spuse Vikram într o după masă când stăteam împreună la o masă din La Leopold, la câteva luni după ce începusem să lucrez împreună cu Khaled pe post de colector de valută.

         — Aha.

         — Nu, pe bune, chiar aşa a fost. De aia ţi au dat drumul.

         — Nu l mai văzusem pe poliţaiul ăla niciodată în viaţa mea, Vikram. Nici nu mă cunoştea.

         — Nu pricepi, îmi răspunse el răbdător.

         Îşi mai turnă un pahar de bere Kingfisher şi sorbi din el apreciativ.

         — Am vorbit cu tipul, cu poliţaiul, când te am scos de acolo. El mi a spus toată povestea. Ştii care i chestia, când primul tip de la departamentul amprente şi a dat seama cine pizda mă sii eşti tu de fapt – când a reprimit raportul de amprentare cu rezultatul că eşti tipul pe care îl caută aia înnebuniţi în Australia – l a apucat nebuneala. L a apucat nebuneala când şi a dat scama câţi bani putea să câştige la faza asta, mă nţelegi, ca să ţină toi căcatul ăsta sub tăcere. Nu te ntâlneşti cu o asemenea ocazie în fiecare zi, na? Aşa că, fără să spună nimic nimănui, s a dus la un ofiţer superior pe care îl cunoştea, şi i a arătat dosarul. Pe ofiţer l a apucat şi pe el nebuneala. S a dus şi el la alt poliţai – ăla pe care l am văzut noi la închisoare – şi i arătă şi lui chestia. Ăsta le spune să tacă mâlc şi să l lase pe el să scormonească să vadă cam câţi bani se pot scoate din toată tărăşenia.

         [...]

         — [...] Ăă, aşa, şi deci poliţaiul ia dosarul şi l pune bine la păstrare. Dar vrea să afle mai multe despre futacul ăsta de australian care a evadat din închisoare, asta înainte să mai facă vreo mişcare, yaar.

         Vikram se opri aici şi rânji la mine până când rânjetul i se preschimbă într un râset poznaş. Purta o vestă din piele neagră peste cămaşa albă de mătase, asta deşi erau pe puţin treizeci şi cinci de grade. În jeanşii lui grei şi negri şi în cizmele negre de cowboy, cu înflorituri, trebuie să i fi fost foarte cald, şi cu toate astea el părea foarte sigur pe el şi rece; aproape la fel de rece şi de sigur pe el ca şi negrul costumaţiei (Joc de cuvinte centrat pe adjectivul cool, intrat şi în colocvialul românesc, cu cele două sensuri ale sale: cel denominativ, de „rece”, şi cel argotic, de „tare, şmecher, excelent”. (n. tr.)). 

          — Păi e a dracu’ de tare chestia, băi omule, izbucni el în râs. Ai reuşit să ieşi dintr o închisoare de maximă securitate! Să mi bag eu, asta i criminal! Este cea mai tare treaba pe care am auzit o eu în viaţa mea, Lin. Şi mi se frânge inima că nu pot să le spun şi altora despre chestia asta.

         — Mai ţii minte ce a spus Karla despre secrete, într o seară când eram toţi aici?

         — Nu, omule. Ce a zis?

         — Nu e secret adevărat dacă nu te doare să l păstrezi.

         — Asta i a dracu’ de pizda mă sii de bine zis, căzu Vikram pe gânduri, rânjind. Mda, dar eu unde rămăsesem? Văd că îmi cam zboară mintea azi, omule. Iar e treaba aia cu Lettie. Mă scoate din minţi, mai Lin. Aşa, da, deci poliţaiul ăsta care se ocupa de tine, ăla cu dosarul, se hotărăşte să facă nişte cercetări despre tine. Aşa că şi a trimis doi ciraci de ai lui pe stradă, să ntrebe în stânga şi n dreapta despre tine. Toţi oamenii cu care lucraseşi tu, toţi băieţii te au susţinut cât au putut, omule. Au spus că nicio dată n ai înşelat pe nimeni, că nu i ai tras o nimănui pe la spate, şi că dădeai o grămadă de bani sărmanilor de pe stradă de câte ori aveai.

         — Dar n-au spus nimănui poliţaii ăia că eu eram în Arthur Road?

         — Nu. Omule, ei doar strângeau informaţii despre tine ca să vadă dacă ţi o trag şi te trimit adică înapoi în Australia sau nu – în funcţie de cum ieşeai în urma acestor verificări. Şi asta nu-i tot. Unul dintre şmenarii cu valută le a spus poliţailor – Băă, dacă vreţi să ştiţi cine e Lin, duceţi vă în zhopadpatti şi întrebaţi despre el, că el acolo stă. Ei bine, poliţaii chiar că erau nedumeriţi acuma, cum ar veni… un gora, care locuieşte în mahala… Aşa că s-au dus până acolo şi au dat câteva ture. N-au spus nimănui din mahala ce se întâmplase cu tine, dar încep să pună întrebări şi lumea le da răspunsuri de genul, Vedeţi dispensarul ăla? Lin l-a construit, şi a lucrat acolo multă vreme, ajutându-i pe oameni… Şi au mai spus chestii de genul Toată lumea a primit tratament la clinica lui Lin, gratuit, când a fost nevoie, iar în timpul holerei, Lin a făcut o treabă extraordinară…! Şi le au mai spus poliţailor de mica şcoală pe care o înfiinţaseşi. Vedeţi şcoala aia pentru limba engleză? Lin a pornit-o… Aşa că poliţaii au băgat la cap tot ce se spunea despre Lin asta, despre Linbaba, străinul care a făcut toate căcaturile alea nemaipomenite, după care s au întors la şeful lor şi i au spus tot ce auziseră.

         — Oho, hai, măi, Vikram! Tu chiar crezi că asta a avut vreo importanţă! Pe ei nu-i interesau decât banii şi nimic altceva, aşa că norocul meu că tu ai fost pe fază şi i-ai plătit.

         Vikram îşi îngustă ochii, surprins, după care se încruntă cu asprime pentru a şi arăta dezaprobarea. Îşi ridică pălăria de pe spate, o examină cu atenţie, învârtind o în mână şi pocnind borurile cu degetul pe unde vedea vreun fir de praf.

         — Ştii, Lin, deja eşti aici de ceva vreme, şi deja ai învăţat destul de bine să vorbeşti limba, te ai dus la ţară, ai stat în mahala, ba chiar ai intrat în pizda mă-sii şi la închisoare, şi tot nu prea te ai prins care i fază, aşa-i?

         — Poate că nu, am răspuns eu concesiv. Probabil că nu.

         — La dracu’, clar că nu, măi omule. Aici nu suntem în Anglia sau în Noua Zeelandă, sau în Australia, sau unde aia a mea mai vrei tu. Asta i India, omule. Asta este India!!! E ţara inimii. Aici inima e stăpâna, omule. Inima, ’n pizda mă sii. De aia eşti liber. De aia ţi au dat poliţaii înapoi paşaportul ăla fals al tău. De aia poţi să umbli nestingherit fără să te salte nimeni, deşi ei ştiu foarte bine cine eşti. Puteau să ţi o tragă, băi, Lin. Puteau să ţi ia banii, adică banii lui Khader, după care să ţi dea drumul şi după care să vorbească cu alţi poliţai să te lege şi să te trimită acasă n mă sa. Dar n au făcut o, şi nici n o vor face, pentru că te ai lipit la inimă, ba, la pula aia de inimă indiană a lor. S au uitat la tot ce ai făcut p aci, la cum te iubesc oamenii din mahala, şi s au gândit Ehhh, a cam făcut o de oaie prin Australia, da’ p acilea îi făcut şi niscai spanac mai că lumea. Dacă plăteşte, îi dăm drumu’ căcănarului. Asta pentru că sunt indieni, omule. Aşa ţinem noi toată ţara asta la un loc, cu inima. Două sute de limbi şi un miliard de oameni. India este inima. Este inima care ne ţine la un loc. Nu există niciun loc în lumea asta cu un popor că poporul meu, Lin. Nu există nicio inimă că inima indiană.

         Plângea. Uluit, l am privit cum îşi şterge lacrimile de la ochi, şi i am pus o mână pe umăr. Avea dreptate, bineînţeles. Chiar dacă fusesem torturat într o închisoare indiană, ba chiar aproape omorât de cei de acolo, fusesem eliberat şi mi se dăduse înapoi vechiul meu paşaport când am ieşit din puşcărie. Mai există vreo ţară în toată lumea asta, m am întrebat, în care să mi se dea drumul, aşa, ca în India? Şi chiar şi în India, dacă poliţiştii care s au interesat de mine ar fi aflat o poveste diferită – că am înşelat nişte indieni, să spunem, sau că eram peşte de prostituate indience, sau că aş fi bătut nişte oameni nevinovaţi – ar fi putut să mi ia banii după care să mă trimită oricum în Australia. Era ţara unde inima era stăpâna. Ştiam asta de la Prabaker, de la mama lui, de la Qasim Ali, din darea pe brazdă a lui Joseph. O ştiusem chiar şi în închisoare, unde oameni ca Mahesh Malhotra mâncase bătaie ca să poată să facă rost de nişte mâncare pentru mine când muream de foame.

Era problema cu Khaderbhai – datoria mea financiară faţă de el fusese plătită din salariile pe care le făcusem ca angajat al său în munca alături de Khaled, dar mai era şi o datorie morală care era mult mai greu de returnat. Îi datoram propria viaţă, şi amândoi ştiam asta. Mă îmbrăţişase la ieşirea mea din închisoare când, plângând din pricina stării jalnice în care mă vedea, îmi promisese că atâta vreme cât voi rămâne în Bombay voi fi sub protecţia lui personală. 

 [...]

— E de încredere… această cunoştinţă a ta?

— E de încredere când vine vorba de minţit, de înşelat şi de furat. Cam la astea se reduce domeniul în care poate fi el de încredere, din păcate, dar oricum în chestiunile menţionate dovedeşte întotdeauna o minunată predictibilitate. Însă în situaţia de faţă nu cred că are vreun interes să mintă.