2025-06-09 Povesti cu talc 78 (orientale)

 Va prezint mai jos cateva fragmente din Shantaram. Fragmentele au subiecte diferite. Sper insa, sa va placa… si sa va dea de gandit, pe diversele teme pe care le abordeaza.

Oare cum se împietreşte inima unui om? [...] Plus că mai învăţasem, pe calea ce mai dură, că uneori, chiar şi când avem cele mai pure intenţii, facem ca lucrurile să se înrăutăţească la maxim prin efortul nostru total de a le face să se îmbunătăţească la maxim. Dacă m aş fi întors cu o armă şi aş fi pus capăt negoţului cu sclavi din acel loc, în acel încârligat labirint de beton, fenomenul ar fi izbucnit cu siguranţă apoi în altă parte. Străin pe cât eram, dar atâta lucru îl înţelesesem. N aveam nicio şansă să opresc ceea ce se întâmplă, şi ştiam asta foarte bine.

Dar ceea ce nu ştiam pe atunci şi m a tulburat vreme îndelungată după acea Zi a Sclavilor era cum de eu mă pot afla acolo uitându mă la acei copii fără să fiu strivit de acest lucru. Mi am dat seama în timp ca o parte din răspuns se afla în închisoarea australiană şi în oamenii pe care îi cunoscusem acolo. Unii dintre acei bărbaţi, de fapt prea mulţi dintre ei, executau a patra sau chiar a cincea lor condamnare. Mulţi îşi începuseră întemniţarea încă din şcolile de corecţie – Case de Băieţi, cum li se spunea, sau Centre de Instruire a Tineretului – de la vârste la care nu erau mai mari decât acei copii indieni ajunşi sclavi. Unii fuseseră bătuţi, înfometaţi, sau ţinuţi la carceră. Unii dintre ei, de fapt prea mulţi dintre ei, fuseseră abuzaţi sexual. Întrebaţi l pe oricare bărbat cu o experienţă îndelungată de puşcăriaş şi o să vă spună că lucrul care într adevăr îi împietreşte inima unui om este sistemul judiciar cu care are de a face.

[...]

Prabaker îl juca pe Vergiliu [1]. Vocea lui blândă se auzea fără încetare, explicându mi tot ceea ce vedeam şi împărtăşindu mi tot ceea ce ştia. Mi a spus că acei copii ar fi murit dacă nu ar fi găsit drumul către piaţă. Profesioniştii care îi recrutau, numiţi şi vânători de talente, se plimbau într o goană nebună de la o catastrofă la alta, de la zone cu secetă cumplită la zone cu inundaţii şi cutremure. Părinţii înfometaţi, care deja îşi văzuseră doi sau trei copii îmbolnăvindu se şi murind, îi binecuvântau pe acei vânători şi îngenuncheau la picioarele lor şi îi atingeau. Îi implorau să le cumpere cel puţin un fiu sau o fiică, măcar unul dintre copii să scape de la moarte.

Băieţii care erau de vânzare urmau să lucreze ca îndrumători de cămile în Arabia Saudită, Kuweit şi statele din Golf. Unii urmau să fie schilodiţi în cursele de cămile care aveau să îi distreze pe şeicii cei bogaţi, spuse Prabaker. Unii aveau să moară. Supravieţuitorii, prea înalţi pentru a călări la curse, erau adesea abandonaţi şi lăsaţi să se descurce pe cont propriu. Fetele urmau să lucreze în case din întreg Orientul Mijlociu. Unele aveau să fie folosite pentru servicii sexuale.

Însă toţi acei băieţi şi toate acele fete trăiau, spuse Prabaker. Ei erau cei norocoşi. La fiecare copil care trecea prin acea piaţă mai erau alţi o sută sau mai mulţi care mureau de foame într o agonie mută.

Înfometaţii, morţii, sclavii. Şi peste toate acestea, torsul şi murmurul vocii lui Prabaker. Există un adevăr mai adânc decât experienţa. Este mai presus decât ceea ce vedem, mai presus decât ceea ce simţim. Este un adevăr care separă profundul de simpla inteligenţă, şi realitatea de percepţie. De obicei suntem neajutoraţi în faţa lui; iar preţul pentru a l cunoaşte, la fel ca şi preţul pe care îl plătim pentru a cunoaşte dragostea, este uneori mai mare decât suntem noi dispuşi să plătim. Nu ne ajută întotdeauna să putem iubi lumea, însă ne împiedică să o urâm. Iar singura cale de a cunoaşte acest adevăr este aceea de a l împărtăşi, de la inimă la inimă, aşa cum mi a spus Prabaker, aşa cum vă povestesc şi eu acum.

— Nu, nu, nu înţelegi. Aici trebuie să ai grijă cu sentimentele adevărate ale celor pe care îi întâlneşti. Asta este India. Toţi cei care vin aici se îndrăgostesc – mulţi dintre noi ne îndrăgostim de mai multe ori. Probabil că micuţul tău prieten începe să te iubească. Nu este nimic ciudat în asta. Spun asta din lunga mea experienţă aici, şi mai ales în acest oraş. Indienilor li se întâmplă asta uşor şi des. Aşa reuşesc ei să trăiască împreună, un miliard de locuitori, în condiţii acceptabile. Bineînţeles că nu sunt perfecţi. Ştiu cum să lupte, să mintă şi să se înşele unul pe celălalt, şi toate celelalte lucruri pe care şi noi le facem. Dar mai mult decât oricare popor din lumea asta, indienii ştiu cum să ţină unul la celălalt.

[...]

— India are de aproape şase ori suprafaţa Franţei, continuă el, în timp ce la masa noastră fură aduse un pahar de alcool şi un castron de gustări cu curry. Însă are de douăzeci de ori mai mulţi locuitori. De douăzeci de ori! Crede mă, dacă ar trăi un miliard de francezi într un spaţiu strâmt, ar curge râuri de sânge. Râuri de sânge! Şi aşa cum ştie toată lumea, noi, francezii, suntem cel mai civilizat popor din Europa. Într adevăr, din întreaga lume! Nu, nu, fără dragoste, India ar fi un loc imposibil.

 Acum este un om bun, în cel mai rău sens al cuvântului.

 — Fanaticii, zise Didier căzut pe gânduri, neluând în seamă dojana, au întotdeauna faţa aia chinuită şi holbată, arată ca oamenii care nu se masturbează niciodată, dar care se gândesc aproape tot timpul numai la asta.

 Optimismul este vărul primar al dragostei, şi este identic dragostei în trei privinţe: este insistent, nu are un real sens al umorului şi se iveşte acolo unde te aştepţi cel mai puţin.

— Ei hai, dragă Ulla, nimic nu se schimbă în niciun fel, spuse Didier, încreţindu şi buzele de dezgust. Dacă vrei să ţi se acrească de atâta bunătate umană sau să ţi preschimbi compasiunea în dispreţ, ia ţi un serviciu ca ospătăriţă sau femeie de serviciu. Cele două cele mai rapide moduri de a dezvolta o antipatie sănătoasă faţă de rasa umană şi destinul ei sunt să îi serveşti masa sau să faci curăţenie după ea, pe un salariu minim. Eu am făcut ambele slujbe în acea perioadă groaznică din viaţa mea în care trebuia să muncesc pentru a mi câştiga existenţa. A fost oribil, şi acum mă trece un fior când mi amintesc. Atunci am învăţat că nimic nu se schimbă niciodată cu adevărat. Şi ca să spunem adevărul pân la capăt, mă bucur că i aşa. Într o lume mai bună sau una mai rea, eu n aş putea face niciun ban.

— Rahat, decise Lettie. Lucrurile pot merge spre bine, şi tot aşa se pot şi înrăutăţi foarte tare. Întreabă i pe oamenii din mahalale. Ei sunt experţi în cât de tare se pot înrăutăţi lucrurile. N am dreptate, Karla?

[...]

— Eu cred că noi toţi, fiecare dintre noi, toţi trebuie să ne câştigăm viitorul, spuse ea rar. Cred că viitorul este la fel ca oricare alt lucru care are importanţă. Trebuie câştigat. Dacă nu l câştigăm, nu avem niciun viitor. Şi dacă nu l câştigăm, dacă nu l meritam, trebuie să trăim în prezent, mai mult sau mai puţin pentru totdeauna. Sau chiar mai rău, trebuie să trăim în trecut. Cred că poate asta este iubirea – un mod de a câştiga viitorul.

— Eh, eu sunt de acord cu Didier, afirmă Maurizio, încheindu şi masa cu un pahar de apă cu gheaţă. Mie îmi plac lucrurile exact aşa cum trebuie să fie. Şi sunt foarte mulţumit dacă nu se schimbă nimic.

— Dar tu, întrebă Karla întorcându se spre mine.

— Eu ce? zâmbii eu.

— Dacă ai putea fi fericit, cu adevărat fericit, pentru doar un răstimp anumit, dar ai şti că se va termina până la urmă în amărăciune, şi că după aceea va aduce suferinţă, ai alege să ai acea fericire sau mai degrabă ai evita o?

[...]

— Aş alege fericirea, am răspuns eu, şi am fost imediat răsplătit cu un surâs abia schiţat, exprimând poate recunoaştere sau amuzament, sau poate amândouă la un loc, din partea Karlei.

— Eu n aş face o, se încruntă Ulla. Urăsc tristeţea. Nu pot s o suport. Aş prefera să nu am nimic decât să trebuiască să suport chiar şi numai puţină tristeţe. Poate de aceea îmi şi place atât de mult să dorm, na? Este imposibil să te întristezi în somn. Poţi să fii fericită şi speriată şi furioasă în vis, dar trebuie să fii trează de a binelea ca să te cuprindă tristeţea, nu credeţi?

— Sunt de acord cu tine, Ulla, spuse Vikram. E prea multă tristeţe afurisită în lumea asta, yaar. Din cauza asta toată lumea devine atât de împietrită. Cel puţin ştiu că de asta sunt eu aşa de împietrit.

— Mmm – nu, sunt de acord cu tine, Lin, interveni Kavita, deşi nu ştiam în ce măsură era vorba despre o punere de acord şi cât era simplul reflex de a l contrazice pe Vikram. Dacă ai vreo şansă să fii cu adevărat fericit, trebuie să profiţi de ea din plin, oricare ar fi preţul.

[...]

— Vreau să spun că faceţi ca lucrurile să pară mult mai complicate decât sunt de fapt sau decât trebuie să fie. Faptele de viaţă sunt foarte simple. La început ne temeam de orice – animale, vreme, copaci, noapte – de orice, mai puţin de noi înşine. Acum ne e frică unul de celălalt, dar nu ne mai temem de nimic altceva. Nimeni nu spune adevărul. Nimeni nu este fericit. Nimeni nu este în siguranţă. În faţa atâtor lucruri rele despre lume cel mai rău lucru pe care poţi să îl faci este să supravieţuieşti. Şi totuşi, trebuie să supravieţuieşti. 

 — Vreau totul, spuse ea cu un zâmbet slab, crispat. Ştii, i am spus asta cândva unui prieten de al meu, iar el mi a spus că secretul în viaţă este să nu îţi doreşti nimic şi să reuşeşti asta.

 — N a fost vorba de ceva înţelept, Lin. Cred că se pune prea mult preţ pe înţelepciune. Înţelepciunea nu este altceva decât deşteptăciune căreia i s a extirpat tot curajul din ea. Eu prefer oricând să fiu deşteaptă decât înţeleaptă. Majoritatea oamenilor înţelepţi pe care îi ştiu îmi dau dureri de cap, dar n am întâlnit niciodată vreun bărbat sau vreo femeie deşteaptă care să nu mi placă. Dacă aş da sfaturi înţelepte – ceea ce nu fac – aş zice nu te îmbăta, nu ţi cheltui toţi banii şi nu te îndrăgosti de vreo ţărancă frumuşică. Asta ar fi înţelept. Şi asta este diferenţa dintre deştept şi înţelept. Prefer să fiu deşteaptă, şi de aceea am zis să te laşi în voia evenimentelor când ajungi acolo în sat, indiferent de ceea ce vei găsi când vei ajunge acolo. 

 În momentul în care trenul îşi începu călătoria, toate muşcăturile, zgârieturile şi încăierările încetară complet, fiind înlocuite de o politeţe studiată şi amabilă care a persistat pe toată durata călătoriei.

Un bărbat care stătea în faţa mea îşi schimbă poziţia picioarelor, lovindu se de mine. A fost o atingere uşoară, pe care de abia am observat o, însă imediat bărbatul s a întins pentru a mi atinge genunchiul, şi apoi propriul piept cu degetele mâinii drepte, în acel gest prin care indienii îşi cer scuze. În vagon şi pe hol şi ceilalţi călători erau la fel de respectuoşi, amabili şi săritori unul faţă de celălalt.

La început, în acea primă călătorie prin India, aceasta politeţe mi s a părut enervantă, după nebunia violentă de la îmbarcarea în tren. Mi se părea o ipocrizie din partea lor să arate o îngrijorare atât de mare pentru o atingere cu piciorul când, cu câteva minute mai înainte, aproape că se aruncau unul pe celălalt pe fereastră.

Astăzi, la mulţi ani şi multe călătorii după acel prim drum cu aglomeratul tren provincial, ştiu că bătaia şi politeţea curtenitoare erau amândouă expresia unei singure filosofii: doctrina necesităţii. De exemplu, forţa şi violenţa necesare pentru a urca în tren nu erau nici mai mult, nici mai puţin decât măsura politeţii şi a consideraţiei necesare pentru a se asigura că acea călătorie înghesuită avea să fie cât mai plăcută cu putinţă. Era oare acest lucru necesar? Aceasta era întrebarea nerostită, dar implicită şi inevitabilă, care apărea peste tot în India. Când am înţeles asta, multe dintre aspectele foarte ciudate ale vieţii publice au devenit inteligibile pentru mine: de la acceptarea înmulţirii mahalalelor de către autorităţile locale, la libertatea de care se bucurau vacile care se plimbau prin mijlocul traficului; de la tolerarea cerşetorilor pe străzi, la complexitatea sistemului birocratic; şi de la superbul escapism liber al filmelor de la Bollywood, la primirea sutelor de mii de refugiaţi din Tibet, Iran, Afganistan şi Bangladesh, într o ţară care era deja aglomerată de propriile sale nevoi şi dureri.

Mi am dat seama că adevărata ipocrizie era în ochii, mintea şi atitudinea critică a celor care veneau din ţări îndestulate, unde nimeni nu trebuia să se bată pentru un loc în tren. În timpul primei călătorii pe care o făceam cu trenul am ştiut în sufletul meu că Didier a avut dreptate când a comparat India şi milioanele ei de suflete cu Franţa. Eram sigur că dacă în acelaşi spaţiu ar fi trăit un miliard de francezi, de australieni sau de americani, bătaia la urcarea în tren ar fi fost mult mai aprigă, iar politeţea arătată după aceea, cu atât mai puţină.

Adevărul este că politeţea şi consideraţia pe care o arătau ţăranii, fermierii, vânzătorii, muncitorii itineranţi şi fiii, taţii şi soţii care se întorceau acasă au făcut ca acea călătorie să fie plăcută cu adevărat, în ciuda aglomeraţiei şi a căldurii care creştea fără speranţă. Fiecare centimetru de spaţiu era ocupat, chiar şi în raftul metalic pentru bagaje de deasupra capetelor noastre. Bărbaţii de pe coridor mergeau pe rând să stea jos sau pe vine pe o porţiune de podea care fusese curăţată în acest scop. Fiecare bărbat simţea presiunea a cel puţin alte două corpuri de propriul lui corp. Totuşi, nu arătau nici cel mai mic semn de enervare sau de proastă dispoziţie.

Totuşi, atunci când mi am cedat locul pentru patru ore unui om în vârstă, cu părul alb şi cu nişte ochelari ale căror lentile semănau cu lentilele binoclului unui cercetaş de armată, Prabaker a căzut pradă unei indignări exasperante.

— Aşa de tare m am luptat cu oameni de treabă pentru locul tău, Lin. Şi acum cum renunţi la el, ca la sucul de paan când scuipi, şi stai pe hol şi pe picioare.

— Haide, Prabu. E bătrân. Nu îl pot lăsa să stea în picioare când eu stau jos.

— E uşor – numai nu te uiţi la acel bătrân, Lin. Dacă stă în picioare, nu te uita la el cum stă în picioare. Este numai treaba lui că stă în picioare, nu şi locul tău.

— Aşa sunt eu, am insistat, râzând timid în acea conversaţie pe care Prabaker o făcea publică în întregul vagon plin de călători interesaţi.

— Am atâtea zgârieturi şi vânătăi pe corp, Lin, se plânse el vorbind cu mine, dar adresându se de fapt galeriei curioase. Îşi ridică flanela de corp şi cămaşa pentru a arăta ceea ce era într adevăr o masă de zgârieturi şi de vânătăi destul de serioase. De asta am eu atâtea zgârieturi şi vânătăi, ca să pun tipu’ ăsta buca stângă pe scaun. Pentru buca lui dreaptă am şi mai multe zgârieturi şi vânătăi, pe cealaltă parte şi colo. Pentru cele doi buci ale lui pus pe scaun am vânătăi şi zgârieturi pe tot corpul. E foarte ruşine, Lin. Asta îţi spun. Este ruşine foarte mare.

Pendulă de la engleză la hindi până când toată lumea a ştiut care este subiectul plângerilor sale. Toţi pasagerii se uitau la mine încruntaţi şi cu priviri dezaprobatoare, clătinând din cap. Bineînţeles că cea mai fioroasă privire dezaprobatoare a venit din partea bătrânului căruia îi cedasem locul. S a uitat la mine cu o privire rea pe întregul parcurs al celor patru ore. Când în cele din urmă se ridică să plece, iar eu mi am reluat locul, bărbatul a rostit un blestem aşa de greu, încât a stârnit râsetele călătorilor şi i a făcut pe câţiva dintre ei să mă compătimească şi să mă bată uşurel cu palma pe umăr sau pe spate.

Trenul a continuat să meargă toată noaptea, până în amurgul de culoarea petalelor de trandafiri. Am privit şi am ascultat, frecându mi propriu zis umerii de cei ai localnicilor satelor şi oraşelor. Şi am învăţat mai multe lucruri în timpul acelor paisprezece ore tăcute în vagonul de la clasa economică, comunicând fără a folosi vreun limbaj, decât aş fi putut învăţa dacă aş fi călătorit o lună întreagă într un vagon clasa întâi.

Nicio descoperire nu mi a făcut mai mare plăcere în timpul acelei prime excursii în afara oraşului decât faptul că am înţeles foarte bine faimoasa clătinare din cap a indienilor. În săptămânile pe care le petrecusem în Bombay cu Prabaker învăţasem că scuturarea capului său clătinarea lui într o parte şi în cealaltă – cel mai caracteristic dintre gesturile expresive ale indienilor – era echivalentă cu încuviinţarea prin aplecarea capului în faţă, ceea ce însemna Da. Am învăţat să înţeleg şi alte înţelesuri mai subtile, cum ar fi Sunt de acord cu tine sau Da, aş vrea asta. Atunci, în tren, am învăţat că atunci când se foloseşte ca salut, un mesaj universal îşi poate schimba sensul când este însoţit de un gest, ceea ce îl face foarte folositor.

Marea majoritate a celor care au intrat în vagonul deschis i au salutat pe ceilalţi pasageri care stăteau fie pe scaune, fie în picioare, cu o clătinare a capului. Întotdeauna gestul atrăgea o clătinare a capului din partea a cel puţin unuia dintre pasageri, dar cel mai mult din partea mai multora. Am urmărit acel gest la fiecare staţie, ştiind că nou veniţii nu puteau să spună Da sau Sunt de acord pentru că nu se spunea nimic şi nu exista niciun alt schimb de replici, cu excepţia acelui scuturat din cap. Mi am dat seama treptat că acea clătinare a capului transmitea celorlalţi un mesaj amiabil şi dezarmant: Sunt un om paşnic. Nu vreau să vă fac niciun rău.

Plin de admiraţie şi de invidie faţă de acel gest minunat, m am hotărât să îl adopt şi eu. Trenul se opri într o mică haltă de provincie. Grupului de călători din vagon i se alătură un străin. Când ni s au întâlnit privirile pentru prima oară, am clătinat încet din cap către el şi i am zâmbit. Rezultatul a fost uimitor. Pe faţa omului înflori un zâmbet atât de strălucitor, cam jumătate din strălucirea zâmbetului lui Prabaker, şi fu însoţit de o clătinare a capului atât de viguroasă, încât la început m am alarmat. În cele din urmă, până la finalul călătoriei am învăţat să folosesc gestul la fel de relaxat ca şi ceilalţi călători din vagon şi să transmit mesajul potrivit. A fost primul gest cu adevărat indian pe care l a învăţat trupul meu, începutul unei transformări care mi a condus viaţa în lungii ani care au urmat acelei călătorii înghesuite.

 În faţa noastră, pe cărarea şerpuita şi plină de buruieni, era o căruţă trasă de boi. Boul, un animal cu coarne imense şi curbate, de culoarea cafelei cu lapte, era înhămat la o căruţă înaltă, în formă de coş, urcată pe două roţi cu margini din metal. Roţile erau înguste, dar înalte, ajungându mi până la umăr. Pe băncuţa căruţei, cu picioarele atârnându i şi fumând o ţigară din frunze de tutun, stătea tatăl lui Prabaker.

[...]

— Lin, acesta este tatăl meu, Kishan Mango Kharre. Şi tată, acesta este Lin. Sunt fericit, prea mult fericit, că vă întâlniţi amândoi.

Am dat amândoi mâna şi ne am uitat unul în ochii celuilalt. 

[...]

În timp ce ne am încărcat genţile şi ne am urcat în spatele căruţei, Kishan şi a reluat locul pe băncuţa ataşată de jugul boului, ridică un băţ lung de bambus care avea un cui legat de capătul cel mai îndepărtat şi porni căruţa cu o lovitură îngrozitoare în şalele animalului.

Reacţionând la acea lovitură violentă, boul se urni brusc, clătinându se, apoi începu să meargă cu o încetineală greoaie şi înăbuşită. Acea înaintare constantă, dar foarte lentă, m a făcui să mă minunez de alegerea acelui animal, dintre toate celelalte, pentru a îndeplini această sarcină. Mi se părea că boul indian, cunoscut şi sub numele de bailie, era cel mai încet animal de povară din lume. Dacă m aş fi dat jos din căruţa şi aş fi mers în pas moderat, aş fi înaintat de două ori mai repede. De fapt, oamenii care se holbaseră la noi printre firele de mei mergeau prin lanurile dese care mărgineau poteca pentru a ne anunţa venirea.

La fiecare douăzeci sau cincizeci de metri apăreau feţe noi de după căpiţele de porumb, grâu şi mei. Expresia de pe aceste feţe era întotdeauna aceeaşi – o uimire sinceră, surprinsă, cu ochii mai deschişi. Dacă Prabaker şi tatăl lui ar fi prins un porc sălbatic şi l ar fi învăţat să vorbească, oamenii nu ar fi putut să reacţioneze cu o stupoare mai mare.

— Oamenii sunt prea fericiţi, râse Prabaker. Eşti primul străini de după hotare care ne vizitează satul în douăzeci şi unu de ani. Ultimul băiat care a fost aici a fost din Belgian. Asta era acum douăzeci şi unu de ani. Toţi oamenii care sunt mai mici de douăzeci şi unu de ani nu au văzut un străin cu ochii lor. Ultimul băiat, cel din Belgian, era un om bun. Dar tu eşti un om foarte, foarte bun. Lin. Oamenii te vor iubi prea mult. Vei fi atât de iubit aici, încât îţi vei ieşi din piele. Vei vedea.

Oamenii care se holbau la mine de după tufişurile şi copacii de pe marginea drumului păreau mai mult îngrijoraţi şi ameninţaţi decât fericiţi. Sperând că voi scăpa de îngrijorare, am început să exersez scuturatul indian din cap. Reacţia a fost imediată. Oamenii zâmbeau, râdeau, îşi scuturau capetele în semn de răspuns şi alergau înainte, anunţându i în gura mare pe vecini despre spectacolul care se desfăşura de a lungul drumului care ducea către casele lor.

Pentru a fi sigur de progresul chinuit al boului, Kishan lovea animalul, des şi cu putere. Băţul se ridică şi cădea cu un sunet răsunător la intervale regulate. Ritmul acelor lovituri puternice era punctat de împunsături în coastele animalului cu acel cui ataşat băţului. Fiecare înţepătura pătrundea prin blană groasă şi ridică un mic smoc de păr bej.

Boul nu făcea altceva decât să îşi continue mersul târâit şi agale de a lungul cărării. Cu toate astea, mi era milă de animal. Fiecare lovitură şi împunsătură mă făcea să îmi fie şi mai milă de bietul animal, până când a fost mai mult decât puteam suporta.

— Prabu, fă mi o favoare, te rog, roagă l pe tatăl tău să nu mai lovească animalul.

— Să nu mai… să nu mai lovească?

— Da. Roagă l să nu mai lovească boul, te rog.

— Nu, nu se poate, Lin, răspunse el râzând.

Băţul pocni pe spinarea lată a boului şi fu urmat de două hârşâituri scurte ale cuiului.

— Vorbesc serios, Prabu. Te rog spune i să termine.

— Dar, Lin…

Am tresărit vizibil când băţul lovi din nou şi făcui o faţă prin care îl rugam insistent să intervină.

Fără nicio tragere de inimă, Prabaker îi transmise tatălui său rugămintea sa. Kishan ascultă foarte atent, după care izbucni într o criză de râs, cu nişte chicoteli care aproape îl înecară. După o vreme, însă, observă deznădejdea fiului său, şi râsul i se potoli treptat până se stinse într un potop de întrebări. Prabaker făcu tot ce îi stătea în putinţă ca să răspundă la toate, dar în cele din urmă îşi întoarse din nou chipul din ce în ce mai disperat spre mine.

— Tatăl meu. Lin, el vrea să ştie de vrei tu pe el să se oprească din dat cu băţul.

— Nu vreau să l rănească pe animal.

De data asta Prabaker izbucni în râs, şi când reuşi să traducă ceea ce spusesem tatălui său, au început să râdă amândoi. Apoi au mai schimbat nişte cuvinte între ei, continuând să râdă, iar într un final Prabaker mi se adresă iarăşi.

— Tatăl meu întreabă, este adevărat că la tine în ţara oamenii mănâncă vacile?

— Ei, da, e adevărat. Dar…

— Câte de multe vaci mâncaţi voi acolo?

— Păi… ehh… de fapt le exportăm. Nu le mâncăm pe toate.

— Câte?

— O sută de mii de capete. Poate milioane, dacă numeri şi oile. Dar folosim metode umane, şi nu credem în maltratarea lor inutilă.

— Tatăl meu spune, el crede că este foarte greu să mănânci un animal aşa de mare fără să îl faci să sufere.

Există un fel de noroc care se rezumă la a fi la locul potrivit la momentul potrivit, un soi de inspiraţie care nu reprezintă mai mult decât a face lucrul nimerit în modul cel mai nimerit, iar aceste două aspecte pot fi îndeplinite numai atunci când ţi ai golit inima de orice ambiţii, scopuri, sau planuri; când te laşi cu totul în plata momentului de aur al sorţii.

[...]

Poate părea ciudat şi, de fapt, este foarte posibil ca nimeni să nu înţeleagă cât rău făcusem şi cât pierdusem din viaţa mea. Când am comis acele jafuri armate eram drogat, eram dependent de heroină. O ceaţă narcotică se aşezase peste tot ceea ce făceam şi gândeam, şi chiar şi peste ce îmi aminteam despre acele vremuri. După aceea, după proces şi în timpul celor trei ani petrecuţi în închisoare, am fost tot timpul curat şi cu mintea limpede şi ar fi trebuit să îmi dau seama de atunci de sensul acelor fărădelegi şi al condamnării pentru mine şi pentru familia mea şi pentru oamenii pe care îi jefuisem sub ameninţarea armei. Însă nu simţeam şi nu conştientizam nimic din toate astea în acea perioadă. Eram prea preocupat de gândul şi de sentimentul că fusesem pedepsit, ca să fiu complet sincer. Nici după evadarea din închisoare, după acel zbor, când fugeam şi mă ascundeam fiind căutat de poliţie, ca un om urmărit pe capul căruia se pusese un preţ, nici atunci nu am înţeles pe deplin sau foarte clar care erau faptele şi consecinţele care formau povestea nouă şi amară a vieţii mele.

Numai acolo, în acel sat din India, în acea primă noapte, plutind pe valurile vocilor şoptite care mă înconjurau şi cu ochii plini de stele, numai atunci, când tatăl altui om s a întins să mă aline şi şi a pus mâna aspră şi grea pe umărul meu; numai acolo şi atunci am văzut şi am simţit vâltoarea lucrurilor pe care le făcusem şi care mă făcuseră să devin ceea ce eram – durere, frică şi deşertăciune; deşertăciunea prostească şi de neiertat a lucrurilor pe care le făcusem. Mi se rupea sufletul de ruşine şi de durere. Mi am dat seama brusc cât de multe lacrimi aveam în mine, şi cât de puţină dragoste. Mi am dat seama, în sfârşit, cât de singur eram.

Dar nu mă puteam împotrivi. Cultura mea mă învăţase foarte bine lucrurile rele. Aşa că am rămas întins, complet nemişcat, şi nu am reacţionat în niciun fel. Însă sufletul nu are cultură. Sufletul nu cunoaşte nicio naţiune. Sufletul nu are culoare, accent sau mod de viaţă. Sufletul este veşnic. Sufletul este unul. Iar când inima are momentele ei de adevăr şi de durere, sufletul nu poate fi liniştit.

Am strâns din dinţi sub cerul înstelat. Am închis ochii. M am lăsat pradă somnului. Unul dintre motivele pentru care tânjim după dragoste şi pentru care o căutăm cu atâta disperare este acela că dragostea este singurul remediu împotriva singurătăţii, a ruşinii şi a durerii. Însă unele sentimente se îngroapă atât de adânc în suflet, încât numai singurătatea te poate ajuta să le găseşti din nou. Unele adevăruri despre propria persoană pot durea atât de tare, încât numai ruşinea te poate ajuta să trăieşti cu ele. Iar unele lucruri sunt atât de triste, încât numai sufletul tău plânge pentru ele.

În satul propriu zis nu era aşa mult de lucru pentru bărbaţi. Gătitul, curăţenia, spălatul, şi chiar treburile obişnuite privind întreţinerea casei şi a gospodăriei, erau toate făcute de femei, de cele mai multe ori femei tinere, coordonate şi supravegheate în îndeplinirea sarcinilor de către cele mai vârstnice. În medie, femeile lucrau cam patru ore pe zi. Majoritatea timpului, în rest, şi l petreceau jucându se cu copiii mici. Bărbaţii munceau şase ore pe zi timp de, în medie, patru zile pe săptămână. Era nevoie de un efort considerabil la însămânţări şi la strângerea recoltei, dar în general, sătenii maharashtri lucrau mai puţine ore decât muncitorii – bărbaţi şi femei – de la oraş.

Nu era raiul pe pământ. Unii dintre bărbaţi îşi scoteau sufletul, după munca împreună cu toţi ceilalţi la câmp, încercând şi să stoarcă nişte profituri din recoltele de bumbac menite strict comercializării, bumbacul cultivându l pe bucăţelele lor de pământ proprietate privată, majoritatea terenuri stâncoase. Ploile veneau prea devreme sau prea târziu. Câmpurile se inundau sau cădeau pradă insectelor şi bolilor. Femeile, lipsite de un loc în care să îşi etaleze creativitatea specială, se confruntau cu ruina îndelungată şi tăcută a talentelor lor. Altele se uitau cum se risipeau copii străluciţi, care ar fi putut fi sau face mai mult într un alt loc mal aglomerat, dar care aveau să cunoască numai acel sat, câmpurile şi răul. Uneori, rar, se întâmpla că cineva să fie atât de nefericit, încât toată noaptea îi ascultăm suspinele în întunericul satului.

Dar, exact aşa cum spusese Prabaker, oamenii cântau în fiecare zi. Dacă abundenţa de mâncare bună, râs, cântec şi bună dispoziţie poate fi considerată un semn al bunăstării şi al fericirii, atunci sătenii îşi eclipsau semenii occidentali din punctul de vedere al calităţii vieţii. În cele şase luni cât am stat acolo, n am auzit niciodată nicio voce răstită şi n am văzut pe cineva ridicând mâna la furie. Mai mult decât atât, femeile şi bărbaţii din satul lui Prabaker aveau o sănătate de fier. Bunicii erau corpolenţi, dar nu graşi, părinţii aveau ochii strălucitori şi erau bine făcuţi, iar copiii aveau membre drepte şi erau plini de viaţă.

În acel sat se simţea un sentiment de siguranţă pe care niciun oraş nu îl oferă: siguranţa pe care o simţi atunci când pământul şi generaţiile care îl lucrează sunt interschimbabile; când identitatea fiinţei şi identitate naturii locului sunt una şi aceeaşi. Oraşele sunt centre ale schimbării constante şi ireversibile. Sunetul definitiv al unui oraş se aseamănă cu huruitul unui picamer – sunetul de avertizare pe care îl auzi înainte ca reptila afacerilor să lovească. Însă în sat schimbările sunt perene. Ceea ce se schimbă în natură revine prin simpla învârtire a roţii anotimpurilor. Ce vine din pământ se întoarce acolo întotdeauna. Ce înfloreşte piere apoi pentru a înflori din nou.

— Ştiu. Crezi că putem să vindem ceasul meu directorului hotelului?

— Da, Lin, cred aşa de sigur. Este un ceas foarte frumos. Dar nu cred că ne dă un preţ mare şi corect. În problemele astea oamenii de afaceri indieni îşi pun religia în buzunar de la spate şi face târguri foarte grele cu tine.

Ştiam răspunsurile la toate acele întrebări, şi tot aşa ştiam că prezenţa mea în Sunder pângărise acel sat. Ştiam că fiecare zâmbet pe care îl obţinusem de la cei de acolo fusese de fapt escrocat. Viaţa de fugar pune câte o minciună în ecoul fiecărui râset, şi cel puţin un dram de tâlhărie în orice gest de iubire.

Mi ar fi trebuit un somn bun. Dar visele din acea noapte fură violente şi tulburi. Didier îmi spusese odată, într una din dizertaţiile lui de miez de noapte, delirante, că un vis este locul unde o dorinţă şi o temere se întâlnesc. Când dorinţa şi temerea sunt identice, spunea el, îi spunem acelui vis coşmar.

Am mers de a lungul cozii care se formase. Erau tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei. Fetele lor erau tăiate, vinete şi umflate. Aveau mâinile negre, pline de băşici şi de sânge. Erau mâini bandajate şi picioare în atele. La primul colţ de stradă am văzul îngrozit că acea coadă era mult, mult mai lungă.

— Trebuie să… facem ceva…, am mormăit eu. Toţi… aşteaptă.

— Nu i problemă cu aşteptarea, Lin, spuse Prabaker foarte aerian. Oricum oamenii aşteaptă de mai mult de o oră, deja. Dacă nu ai fi cu noi, ei tot ar aştepta, dar ar aştepta nimic. Să aştepţi nimic, asta omoară sufletul unui om, nu? Acum oamenii aşteaptă ceva. Pe tine te aşteaptă. Şi tu chiar eşti ceva cu adevărat, Lin Shantaram, dacă nu te superi că zic aşa feţei tale afumate şi părului tău lipicios. 

[...]

Şi astfel a fost stabilit rolul pe care îl jucam eu în mahala. Dacă soarta nu te face să râzi, spusese Karla, într una dintre conversaţiile noastre, înseamnă că nu eşti în stare să te prinzi de poantă. Ca adolescent primisem instructaj în ceea ce înseamnă primul ajutor. Cursul abordase tăieturi, arsuri, luxaţii, fracturi şi o gamă largă de proceduri de diagnosticare şi tratamente de urgenţă. Mai târziu mi am câştigat chiar o poreclă de doctoraş, şi folosindu mi cunoştinţele necesare în resuscitare cardio pulmonară, am salvat de la moarte un număr de drogaţi care luaseră supra doze. Existau sute de oameni care mă cunoşteau numai ca doctoraşul. Cu multe luni înainte de acea dimineaţă petrecută în mahala, prietenii mei din Noua Zeelandă îmi dăduseră trusa de prim ajutor ca pe un cadou de despărţire. Eram acum sigur că întreaga serie de elemente – instructajul respectiv, porecla, trusa de prim ajutor, activitatea mea de medic neautorizat în mahala – se legau într un mod care era mai mult decât întâmplare sau simplă coincidenţă.

Plus că trebuia să fiu eu. Un alt om, chiar având trusa mea de prim ajutor şi fiind mai bine pregătit ca mine în domeniu, n ar fi fost forţat de vreo fărădelege pe care a comis o sau de evadarea din închisoare să locuiască în mahala. Un alt infractor, pe de altă parte, n ar fi avut pregătirea mea. Dar nu eram în stare, în acea dimineaţă, să îmi dau seama despre cum se legau lucrurile. Nu mă prinsesem de poantă, iar soarta nu mă făcea deloc să râd. Dar ştiam că e ceva – un înţeles, un scop care mă conduce în acel loc şi spre acea slujbă în acelaşi timp. Iar forţa acestui lucru era destul de puternică pentru a mă ţine legat de acea muncă, în timp ce intuiţia mea spunea că ar trebui să stau departe.

Aşa că m am apucat de treabă. Unul câte unul, oamenii mi au spus numele şi mi au zâmbit, iar eu am încercat să îi fac bine pe fiecare. La un moment dat, în cursul dimineţii, cineva mi a pus în baracă o sobă cu kerosen. Altcineva mi a dat o cutie din tablă ca să ţin mâncarea ferită de şobolani. Un taburet şi a găsit imediat drumul către baraca mea, la fel şi un vas de apă – universalul matka – şi un set de tigăi şi câteva tacâmuri.

Când seara s a lăsat aruncând un arc stacojiu pe cer, ne am aşezat toţi în apropierea barăcii, am mâncat şi am stat de vorbă. Tristeţea sălăşluia pe acele străzi aglomerate, iar amintirea celor care muriseră se întorcea întocmai unor valuri care se mişcă în uriaşul ocean al inimii. Dar odată cu tristeţea venea, amestecată cu marea amărăciune, şi hotărârea dârză a celor care scăpaseră. Pământul pârjolit fusese curăţat, iar multe dintre barăci fuseseră deja reconstruite. Speranţa renăştea cu fiecare casă umila care era deja refăcută.

M am uitat la Prabaker, care râdea şi făcea glume în timp ce mânca, şi m am gândit la vizita pe care am făcut o împreună cu Karla la Drepţi Părinţi. Îmi rămăsese adânc întipărit în memorie un moment din acea seară, o clipă lungă cât bătaia unei inimi când acel nebun sărise la noi cu sabia. Chiar în momentul în care făcusem un pas în spate şi îmi luasem postura necesară luptei cu pumnii, Prabaker făcu un pas în lateral şi se aşeză în faţa Karlei. Nici nu era îndrăgostit de ea, nici nu era vreun luptător. Totuşi, primul lui instinct fusese să se dea într o parte şi să o protejeze pe Karla apărând o cu propriul lui trup, în timp ce primul meu gând fusese de a mă da un pas în spate şi de a lupta.

Dacă spadasinul nebun n-ar fi fost împiedicat, dacă ne-ar fi prins, eu aş fi fost cel care m-aş fi luptat cu el. Şi probabil că ne-aş fi salvat; mă mai luptasem cu pumnii, cuţitul şi bâta înainte şi am câştigat. Dar chiar şi atunci, chiar dacă s ar fi ajuns atât de departe, Prabaker ar fi fost adevăratul erou, pentru curajul de a fi făcut acel pas mic, instinctiv, într o parte.

Ajunsesem să îmi placă Prabaker. Învăţasem să îi apreciez optimismul de neclintit. Ajunsesem să depind de căldură confortabilă a zâmbetului sau extraordinar. Şi îmi plăcea compania lui, zi şi noapte, în lunile petrecute în oraş şi în sat. Însă în acea clipă, în cea de a doua noapte în mahala, în timp ce îl priveam cum râdea cu Jeetendra, Johnny Trabuc şi ceilalţi prieteni ai lui, am început să ţin la el.

Mâncarea era bună şi era deajuns pentru toţi. De la un radio se auzea muzică. Era duetul binecunoscut din filmele indiene, o soprană cu voce uimitor de dulce şi un tenor fericit, mândru. Oamenii stăteau de vorbă, hrănindu se unul pe celălalt cu zâmbetele şi cuvintele lor. Şi, la un moment dat în timpul acelei melodii de dragoste, undeva în peisajul încrederii locuitorilor mahalalei, cumva prin simplul fapt al supravieţuirii noastre, lumea lor mi a înfăşurat viaţa cu visele ei, la fel de delicat şi de complet cum un val umflat se aşează pe o piatră aruncată pe mal.

__________________________

[1] Poetul clasic latin, călăuza lui Dante prin Infern din Divina Comedie. (n. tr.)