2024-07-29 Poveste cu talc 36 (orientala)

Despre bine şi rău.

Un bătrân înţelept, tăietor de lemne, trăia la graniţa cu Mongolia. Într-o zi, calul său preferat, o frumoasă iapa albă, sari gardul şi trecuse în mâinile duşmanului.

Prietenii au venit să-l consoleze:

– Ne pare rău de calul tău…ce veste rea.

 Bătrânul le spuse:

– De unde ştiţi că e o veste rea? S-ar putea să fie o veste bună.

După o saptamna, în timp ce omul privea pe fereastră, a văzut ca iapa să, se întoarce alături de un armăsar alb.

Prietenii îi erau entuziasmaţi de astă dată:

– Ce cal frumos, ce veste bună!

Răspunsul bătrânului i-a şocat iarăşi:

– De unde ştiţi că e o veste bună?! S-ar putea să fie o veste rea.

A doua zi, singurul copil pe care-l avea, a încălecat frumosul armăsar.

Acesta l-a aruncat jos, a căzut rău şi şi-a rupt piciorul. Din nou a fost vizitat de prietenii săi. Plini de compasiune i-au spus:

– Ne pare tare rău, ce veste rea.

Bătrânul, intru înţelepciunea lui, zise iarăşi:

– De unde ştiţi că e o veste rea? S-ar putea să fie o veste bună.

La o lună după acest eveniment a izbucnit războiul dintre China şi Mongolia.

Armata chineză şi-a trimis oamenii să îi înroleze obligatoriu pe tineri. Toţi tinerii din zona au murit, în afară de băiatul tăietorului de lemne care nu mersese la război din cauza piciorului rupt.

Atunci, bătrânul zile prietenilor săi:

– Vedeţi, lucrurile pe care voi le-ati considerat bune au fost, de fapt, rele, iar lucrurile care păruseră rele au fost bune.

Să nu ne pripim niciodată în a da verdicte.

Să nu desconsiderăm încercările din viaţa noastră. Să nu ne plângem de milă, şi mai ales, să nu-l învinovăţim pe Dumnezeu. Dacă vom rămâne credincioşi, vom putea privi înapoi cu recunoştinţă.

Alta varianta:

 Undeva, într-un sat, uitat de lume, trăia un om. Singura lui avere era un cal. Alb, puternic, frumos. Puteai trece pe sub el, fără să-ți apleci capul.

Omul abia își ținea zilele și familia. Își iubea calul, așa cum își iubea lumina ochilor.

Sărăcia creștea cu fiecare zi. Localnicii i-au cerut să le vândă lor calul. I-au oferit mulți bani.

Omul s-a gândit, s-a uitat la copiii flămânzi, s-a uitat și la calul său, și a refuzat oferta. Cumpărătorilor nu le venea să creadă. Și l-au întrebat de ce își condamnă familia la sărăcie și chiar la moarte. Scărpinându-se în cap, omul a zis mai mult pentru sine: o fi bine, o fi rău…

Și iarăși au venit alți cumpărători, oferindu-i și mai mulți bani. Și omul a răspuns la fel.

Într-o zi, cineva a lăsat ușa grajdului deschisă. Calul a fugit. Au venit sătenii: „Ai văzut? Dumnezeu te-a pedepsit… trebuia să-l vinzi, familia nu ți-ar fi murit de foame.”

Omul a privit către cer, zicând mai mult pentru sine: o fi bine, o fi rău… și a intrat în casă.

Peste câteva zile, calul s-a întors. A adus încă trei cai sălbatici. Omul i-a îngrijit, erau mari și puternici. Și toată lumea îl pizmuia. Celor care îl întrebau dacă are un cal de vânzare, le răspundea că nu se poate despărți de niciunul: o fi bine, o fi rău…

Într-o zi, fiul lui a plecat undeva, în alt sat. Călare pe calul cel mai puternic. Undeva, pe o coastă, a căzut. Și-a rupt trei coaste.

Oamenii îl învinuiau pe omul care nu și-a vândut calul și, uite, Dumnezeu l-a pedepsit. El asculta și, uitându-se la cer, vorbea mai mult pentru sine: o fi bine, o fi rău…

Într-o zi, a început războiul. Toți flăcăii din sat au primit chemare. Au plecat și nu s-au mai întors. Niciodată.

Feciorul rănit a fost lăsat acasă. Oamenii îl ocoleau, privindu-l chiorâș.

Bătrânul se uita la cer, întrebându-se: o fi bine, o fi rău…