2024-07-31 Povesti cu talc 38 (orientale)

 Solomon şi randunica

Cand puterea este indeplinită cu bunăvoinţă şi inteligenţă — ceea ce se intamplă rar —, duce la armonia lumii,pătrunzandu-i tainele.

In palatul regelui Solomon, un randunel tot inghesuia o randunică, care incerca să scape.

Randunelul a strigat:

— Cum de mi te impotriveşti ? Nu ştii oare că, dac-aş vrea, aş putea dărama cupola templului ? Chiar peste Solomon ?

Solomon, care ştia limba păsărilor, l-a chemat pe randunel şi l-a intrebat cu destulă asprime:

— Cum ai putut spune o asemenea prostie ? De ce ? Ce te-a impins să rosteşti asemenea vorbe ?

— Nu trebuie să te iei după vorbele indrăgostiţilor, a răspuns pasărea.

— Ai dreptate, a spus Solomon zambind. Şi i-a dat drumul să zboare.

Apa raiului

O altă poveste arabă, asemănătoare, spune ca un beduin slab şi sărman, pe nume Harith, trăia in pustiu de cand se ştia. Umbla de colo colo, insoţit de nevasta lui Nafisa. Iarbă uscată pentru cămilă, insecte, din cand in cand un pumn de curmale, cate o gură de lapte: o viaţă grea şi plină de primejdii. Harith vana şobolani de deşert pentru blană şi impletea franghii din fibre de palmier, pe care le vindea caravanelor.

Nu bea decat apa sălcie din fantani maloase.

Intr-o zi, din nisip a ţaşnit un paraiaş nou. Harith a gustat din apa necunoscută, care era amară şi sărată, şi niţel cam tulbure. I s-a părut insă că simţea curgandu-i pe gatlej chiar apa raiului.

— Trebuie să duc apa asta, s-a gandit el, cuiva care va şti s-o preţuiască.

A umplut două burdufuri din piele de capră — unul pentru el, altul pentru califul Harun al-Raşid — şi a pornitspre Bagdad. La sosire, după o călătorie obositoare, şi-a istorisit povestea paznicilor şi a fost lăsat să intre la calif, aşa cum se obişnuia.

Harith s-a prăbuşit la picioarele Stăpanului drept-credincioşilor şi a grăit astfel :

— Nu sunt decat un sărman beduin, legat de deşert, unde soarta a vrut să mă nasc. Nu cunosc nimic in afară de deşert, dar deşertul il cunosc bine. Cunosc toate apele care se află acolo. Cand am găsit apa raiului, m-am ganditsă ţi-o aduc, ca s-o guşti.

Harun al-Raşid a cerut o ulcică şi a gustat din apa paraului amar. intreaga curte se uita la el. A băut o inghiţitură zdravănă, dar pe chipul lui nu s-a zugrăvit nimic. A rămas o clipă pe ganduri, apoi a spus cu glas tare:

— Luaţi-l pe acest om şi intemniţaţi-l. Să nu vadă pe nimeni.

Beduinul, uluit, năucit, a fost luat şi aruncat intr-o hrubă intunecată. Iar califul le-a spus celor de faţă, care-l intrebau de ce luase o asemenea hotărare:

— Ceea ce nu inseamnă pentru noi nimic inseamnă pentru el totul. Ceea ce crede el că este apa raiului este pentru noi o băutură neplăcută. Dar trebuie să ne gandim la fericirea acelui om.

L-a chemat la el pe beduin la căderea nopţii. Le-a poruncit paznicilor săi să-l insoţească tot atunci la ieşirea din cetate, pană la marginea deşertului, fără să-i ingăduie să vadă apele Tigrului şi nici fantanile oraşului şi fără să-i dea să bea altceva in afară de apa pe care o adusese.

In vreme ce beduinul părăsea palatul in toiul nopţii, l-a văzut: incă o dată pe calif. Acesta i-a dăruit o mie de galbeni şi i-a zis:

— Iţi mulţumesc. Te numesc paznicul apei raiului. Ai să ai grijă de apa aceea in numele meu. Păzeşte-o şi ocroteşte-o. Toţi călătorii să ştie că te-am numit in această slujbă.

Beduinul a sărutat mana califului şi s-a intors grabnic in deşert.