2024-08-04 Poveste cu talc 41 (occidentala)

 Măgarul şi flautul

Undeva pe un câmp, zăcea în părăsire un flaut la care nu mai cânta nimeni de multă vreme, până ce, trecând pe acolo un măgar, el suflă în flaut cu putere scoţând cel mai dulce sunet pe care şi unul şi altul îl auziseră vreodată.

Neputând înţelege ce se petrecuse, întrucât nici unul nici celălalt nu prea stăteau bine la capitolul raţiune, cu toate că era un lucru în care amândoi credeau, iute se îndepărtară unul de altul, ruşinându-se parcă de lucrul cel mai frumos pe care îl făcuseră amândoi în tristele lor vieţi.

Câte flaute părăsite şi câţi măgari nu sunt pe lume. Mulţi dintre noi - fără a ne cunoaşte măcar pe noi înşine - ascundem ceea ce suntem, cerând iubirea unor necunoscuţi care la rândul lor se ascund. Uneori însă apar o deschizătură, o revelaţie, o scânteiere... Dar totul se opreşte aici, pentru că ne lipseşte curajul. Or, este nevoie de mult curaj pentru a iubi.

Şi este nevoie de tot atâta ca să ne lăsăm iubiţi.