2024-08-15 Poveste cu talc 49 (orientala)

Suferinta e mereu noua.

Suferinţa, îmi spusese odată Khaderbhai, este felul în care testăm dragostea, mai ales dragostea noastră faţă de Dumnezeu.

 [...]

— Ei bine, este un rând în afişul lui Sapna… suferinţa noastră este religia noastră – sau ceva de genul ăsta. M-a făcut să mă gândesc la altceva. Acum câteva zile au venit poliţiştii şi au dărâmat case în zhopadpatti, iar în timp ce ne uităm cum fac asta, o femeie de lângă mine a spus datoria noastră este de a munci şi de a suferi – sau, mă rog, ceva foarte apropiat. A spus lucrul ăsta foarte calm şi foarte simplu, ca şi cum îl accepta şi se resemnase, înţelegându-l pe deplin. Dar eu nu îl înţeleg şi nu cred că voi înţelege vreodată. Aşa că întrebarea ar putea fi legată de asta. De ce suferă oamenii? De ce suferă oamenii răi atât de puţin? Şi de ce suferă oamenii buni atât de mult? Adică, nu vorbesc despre mine – despre toată suferinţa prin care am trecut, mare parte eu am cauzat-o. Şi Dumnezeu ştie, am provocat suferinţă şi altora. Dar tot nu înţeleg – mai ales suferinţa pe care o îndura oamenii din mahalale. Asta este… suferinţa. Am putea vorbi despre asta… ce credeţi?

[...]

— Este o temă bună, Lin. Ştiam că nu ne vei dezamăgi. Majidbhai, aş vrea să începi tu discuţiile pe marginea acestui subiect.

[...]

— Suferinţa, să vedem. Cred că suferinţa este o problemă de opţiune. Cred că nu trebuie să suferim deloc în viaţa asta dacă suntem destul de puternici să refuzăm suferinţa. Un om puternic îşi poate stăpâni sentimentele atât de bine, încât este imposibil să îl faci să sufere. Atunci când suferim, că de exemplu atunci când ne doare ceva, înseamnă că am pierdut controlul. Aşa că voi spune că suferinţa este o slăbiciune umană.

— Achaa cha, murmură Khaderbhai, folosind forma repetitivă a cuvântului din hindi pentru bine, ceea ce se poate traduce că Da, da sau Bine, bine. Această idee interesantă pe care ai avut o mă face să mă întreb de unde vine forţa?

— Forţa? mormăi Madjid. Toată lumea ştie că… ei bine… ce spuneai?

— Nimic, prietene. Numai că nu este adevărat că uneori forţa noastră vine din suferinţă? Nu e aşa că suferinţa ne face mai puternici? Că aceia dintre noi care nu au cunoscut greutăţile adevărate şi adevărata suferinţă nu pot avea aceeaşi forţă ca ceilalţi care au suferit de multe ori? Şi dacă asta e adevărat, nu înseamnă că argumentul tău este acelaşi lucru cu acesta: trebuie să fim slabi ca să suferim, trebuie să suferim ca să fim puternici, prin urmare trebuie să fim slabi ca să fim puternici?

— Da, fu de acord Madjid zâmbind. Poate este puţin adevăr, doar puţin, în ceea ce ai spus. Însă tot cred că este o problemă de slăbiciune sau de putere.

— Nu sunt de acord cu tot ce a spus fratele nostru, Madjid, se amestecă Abdul Ghani, dar sunt de acord că există un element de control pe care îl avem împotriva suferinţei. Nu cred că putem nega lucrul ăsta.

— De unde obţinem acest control şi cum?

— Cred că este o situaţie diferită pentru fiecare dintre noi şi că se întâmplă atunci când creştem, când ne maturizăm şi trecem de la copilăria lacrimilor noastre tinere la maturitate. Cred că face parte din procesul de creştere acest mod de a ne controla suferinţa. Atunci când creştem şi aflăm că fericirea este rară şi trece repede, suntem dezamăgiţi şi răniţi. Iar gradul de suferinţă este o măsură a felului în care am fost afectaţi de această descoperire. Vedeţi voi, suferinţa este un fel de mânie. Ne înfuriem pe lipsa de dreptate, pe nedreptăţile făcute celor trişti şi oropsiţi. Iar această nemulţumire care fierbe, această mânie, este ceea ce numim suferinţă. Este ceea ce ne conduce şi la blestemul eroului, aş mai putea adăuga.

— Blestemul eroului! Gata cu blestemele eroilor! Fiecare subiect îl transformi în asta, mârâi Madjid, încruntându se pentru a imita zâmbetul îngâmfat al prietenului său pântecos.

— Abdul are o teorie a animalelor de casă, Lin, spuse Khaled, palestinianul încăpăţânat. El crede că unii oameni sunt blestemaţi să aibă anumite calităţi, cum ar fi curajul nemărginit, care îi face să comită acte disperate. El numeşte asta blestemul eroului, lucrul care îl împinge să îi conducă şi pe alţii la vărsări de sânge şi haos. Cred că s-ar putea să aibă dreptate, dar o ţine pe a lui atât de mult, de ne înnebuneşte.

— Să lăsăm asta la o parte, Abdul, insistă Khaderbhai, aş vrea să te întreb ceva în legătură cu ceea ce ai spus. Ai putea vedea vreo diferenţă între suferinţa pe care o trăim şi suferinţa pe care o cauzăm celorlalţi?

— Sigur că da. Unde baţi, Khader?

— Spun numai că există cel puţin două feluri de suferinţă, foarte diferite una de cealaltă, una pe care o simţim şi una pe care îi facem pe ceilalţi să o simtă, aşa că nu pot fi amândouă mânia despre care vorbeai. Nu-i aşa? Care este care, ia spune!

— De ce… ha! râse Abdul Ghani. M-ai avut aici, Khader, vulpe bătrâna! Mereu îţi dai seama când argumentez ceva numai de dragul argumentării, na? Tocmai când credeam şi eu că am fost al naibii de deştept! Dar nu ţi face griji, mă mai gândesc şi revin.

[...]

— Ştiu că suferinţa este adevărul, spuse Khaled liniştit. Dinţii îi erau încleştaţi. Ştiu că suferinţa este vârful subţire al biciului, şi nu capătul bont pe care cel care îl mânuieşte îl ţine în mână.[...]

— Dacă te ai fi născut şi ai fi crescut în Palestina ai fi ştiut acum că unii oameni sunt născuţi pentru a suferi. Şi niciodată nu scapă de asta. Nici măcar pentru o clipă. Ai şti de unde vine adevărata suferinţă. Din acelaşi loc de unde vin dragostea, libertatea şi mândria. Şi este locul unde aceste sentimente şi idealuri mor. Suferinţa nu moare niciodată. Numai ne prefacem că moare. Ne spunem numai că moare pentru a face copiii să nu mai plângă în somn.

[...]

— Cred că fratele nostru Khaled are dreptate într un fel, începu Farid liniştit, aproape timid. Îşi întoarse ochii mari şi căprui spre Khaderbhai.

Încurajat de aprobarea bătrânului, continuă:

— Cred că fericirea este un lucru cu adevărat, în real, dar e ceea ce face din noi nebuni. Fericirea e un lucru aşa ciudat şi de puternic, încât ne face bolnavi, ca un germen. Iar suferinţa este ceea ce ne vindecă de prea multă fericire… – cum spui bhari vazan?

— Povara, traduse Khaderbhai pentru el. Farid spuse repede o frază în hindi, iar Khader ne o spuse într o engleză atât de poetică şi de elegantă, încât mi am dat seama, [...], că engleza lui era mult mai bună decât mă lăsase pe mine să cred la prima noastră întâlnire. Povara fericirii poate fi vindecată numai cu balsamul suferinţei.

— Da, da, asta vrut să spun. Fără suferinţă, fericirea ne zdrobeşte.

[...]

— Tu nu ne împărtăşeşti bucuria de a vorbi în engleză, unchiule Sobhan, spuse Khaderbhai, adresându se bătrânului dur şi cu păr grizonant din dreapta lui. Aşa că lasă mă să răspund eu pentru tine. Ştiu că vei spune că în Coran scrie că păcatele şi faptele noastre rele sunt cauza suferinţei noastre. Nu i aşa?

[...]

— Vei spune că, trăind după principii corecte, în conformitate cu învăţăturile sfântului Coran, orice bun musulman va scăpa de suferinţă din viaţa lui, iar la sfârşitul vieţii va ajunge în beatitudinea eternă a paradisului.

— Ştim cu toţii ce crede unchiul Sobhan, interveni scurt Abdul Ghani, pierzându şi răbdarea. Niciunul dintre noi nu va dezaproba aceste argumente, unchiule ji dar dă mi te rog voie să îţi spun că eşti puţin predispus spre exagerare, na? Mi amintesc când - ai snopit în bătaie pe Mahmoud cu un băţ de bambus pentru că plângea la moartea mamei sale. Este, desigur, adevărat că nu ar trebui să punem la îndoială voinţa lui Allah, dar un mic semn de înţelegere în asemenea situaţii nu ar fi decât o chestie omenească, nu i aşa? Însă, oricum ar fi, ceea ce mă interesează este opinia ta, Khader. Rogu-te, spune ne ce crezi despre suferinţă.

[...]

— Mai întâi aş vrea să fac un comentariu general, după care voi încerca să continui cu un răspuns mult mai amănunţit. Am aprobarea tuturor să procedez aşa? Bun. Atunci, în privinţa comentariului general, mai întâi, aş vrea să spun că suferinţa este un mod în care ne punem dragostea la încercare. Fiecare situaţie în care suferim, indiferent cât de mică sau de sfâşietoare este acea suferinţă, este într un fel sau altul o încercare a dragostei. Şi în cele mai multe dintre cazuri, suferinţa este şi o punere la încercare a dragostei noastre pentru Dumnezeu. Asta ar fi prima mea afirmaţie. Vrea cineva să comenteze în vreun fel această chestiune, înainte ca să trec mai departe?

[...]

— Foarte bine atunci, o să trec la partea mai detaliată a răspunsului meu. Sfântul Coran ne spune că toate lucrurile din univers sunt legate între ele, unele de altele, şi chiar şi opusele sunt unite într un anumit mod. Cred că sunt două chestiuni pe care ar trebui să le avem în vedere în legătură cu suferinţa, iar acestea sunt legate de ideile de plăcere şi durere. Prima ar fi aceasta: anume că plăcerea şi durerea sunt legate între ele, dar nu sunt acelaşi lucru. Durerea poate exista fără suferinţă, aşa cum este foarte bine posibil să suferi fără să simţi nicio durere. Sunteţi de acord până aici?

[...]

— Diferenţa dintre ele, însă, constă, după cum cred eu, în următorul aspect: ceea ce învăţăm din durere – ca de exemplu faptul că focul arde şi este primejdios – este întotdeauna un lucru individual, menit numai pentru noi, strict, dar ceea ce învăţăm din suferinţă este şi ceea ce ne uneşte pe toţi, ca fiinţe umane. Dacă nu avem şi suferinţă în durerile noastre, atunci înseamnă că nu am învăţat nimic despre noi înşine. Durerea fără suferinţă este ca victoria fără luptă. Nu învăţăm nimic din ea care să ne facă mai puternici, sau mai buni, sau mai aproape de Dumnezeu.

Ceilalţi clătinară din cap unii către alţii în semn de aprobare.

— Dar cealaltă treabă, cea legată de plăcere? întrebă Abdul Ghani.

Câţiva dintre cei de faţă râseră uşor, rânjindu-i apoi lui Ghani când acesta se uită la ei, la fiecare. Le râse şi el în replică.

— Ce? Ce? Nu credeţi că se poate că un om să fie interesat la modul sănătos şi ştiinţific de problema plăcerii?

— Ăă, continua Khader, cred că este o chestie cumva asemănătoare cu ceea ce tocmai ne a spus domnul Lin despre acel tip, Sapna, şi despre ce a făcut el cu cuvintele din Biblia creştină. Este inversul. Suferinţa este exact ca fericirea, dar pe dos. Fiecare este imaginea în oglindă a celeilalte, şi nu are sens, ba chiar nici n-ar exista fără cealaltă.

— Îmi cer iertare, eu nu înţeleg, spuse Farid pe un ton umil, privind către ceilalţi şi roşind pe sub tenul devenit astfel şi mai întunecat. Te rog, poţi explica puţin?

— Asta vine cam aşa, zise Khaderbhai cu blândeţe. Hai să luăm mâna mea, ca exemplu. Dacă îmi deschid palma aşa, întinzându mi degetele şi arătându-le… asta este fericirea, sau cel puţin să i spunem aşa de dragul argumentaţiei. Dar dacă mi le strâng şi le împreunez făcând un pumn din mâna mea, aşa… putem atunci să-i spunem suferinţă. Cele două gesturi sunt opuse ca semnificaţie şi ca putere. Fiecare este complet diferită, însă, ca aspect, şi în ceea ce poate realiza, dar mâna care le săvârşeşte este aceeaşi. Suferinţa este taman fericirea, numai că pe dos.

[...]

Madjid îşi schimbă poziţia, acceptând că suferinţa nu era neapărat un semn de slăbiciune, dar insistând asupra faptului că ne putem întări împotriva ei întărindu-ne voinţa. Puterea voinţei venind din auto disciplina cea mai strictă, un soi de suferinţă auto impusă. Farid mai făcu şi el nişte adăugiri la concepţia proprie despre suferinţă ca un fel de anticorp care apără de otrava fericirii, amintindu-şi anumite întâmplări din viaţa diverşilor prieteni. Bătrânul Sobhan şopti şi el vreo câteva propoziţii în urdu, iar Khaderbhai ne-a tradus noua intervenţie – sunt anumite lucruri pe care noi oamenii n-o să le pricepem niciodată, lucruri pe care Dumnezeu le poate înţelege, şi că suferinţa ar putea foarte bine să se numere printre ele. Keki Dorabji argumentă şi el faptul că universul, aşa cum îl văd cei din religia parsi, este un proces de luptă între contrarii – lumină şi întuneric, cald şi rece, suferinţă şi plăcere – şi că nimic nu poate exista fără ca şi opusul lui să existe. Rajubhai adăugă faptul că suferinţa este condiţia sufletului care n-a ajuns la iluminare, şi este în continuare prizonierul vârtejului necontenit al kharmei. Khaled Fattah nu mai spuse nimic în plus, în ciuda îndemnurilor iscusite ale lui Abdul Ghani, care îl tachină şi îl rugă insistent de câteva ori până se dădu bătut, în mod vizibil înciudat de refuzul încăpăţânat al aceluia.

[...]

Pe lungul drum spre casă, gândurile mi se tot întorceau la ideile pe care le am auzit prezentate de grupul de infractori filosofi. Mi am amintit de alte asemenea discuţii pe care le avusesem cu colegi de detenţie. În ciuda lipsei studiilor, sau poate tocmai de aceea, mulţi dintre cei pe care i am cunoscut la închisoare erau realmente interesaţi de lumea ideilor. Dar nu-i spuneau filosofie, sau poate nici n-o ştiau sub această denumire, însă de multe ori subiectul discuţiilor lor pur şi simplu asta era – chestiuni abstracte de morală şi etică, de sens şi de finalitate.