2025-08-05 Povesti cu talc 83 (orientale)

 Revin astazi cu doua fragmente din Shantaram - de acelasi Roberts despre care am mai pomenit:

Ne‑am repezit cu toţii afară şi am fugit înspre locul de unde veneau acele ţipete. Nu foarte departe am dat de o mulţime de bărbaţi, femei şi copii. M‑am strecurat până am ajuns în centrul acelei grămezi şi am dat de doi tineri care se trânteau şi se pocneau de mama focului. Numele lor erau Faroukh şi Raghuram. Erau din echipa care îl ajută pe Prabaker să strângă beţe şi scânduri. Iqbal şi Johnny Trabuc îi despărţiră pe bătăuşi. Iar Qasim Ali se băgă între ei, prezenţa sa făcând întreaga gloata gălăgioasă să amuţească.
— Ce se întâmplă aici? întrebă el, cu o voce neobişnuit de dură. De ce vă bateţi?
— Profetul, Allah să‑l slăvească în pace! strigă Faroukh. L‑a insultat pe Profet!
— Iar el l‑a insultat pe Domnul Ram! replică Raghuram.
Mulţimea îl susţinea pe unul sau pe celălalt cu strigăte şi apostrofări. Qasim le toleră cam o jumătate de minut de gălăgie, după care îşi ridică mâinile făcându‑le semn să înceteze.
— Faroukh, Raghuram, voi doi sunteţi prieteni, prieteni buni, spuse el. Ştiţi că bătaia nu e în niciun caz un mod real de a vă regla disputele. Şi amândoi ştiţi că să te baţi cu un prieten sau un vecin este cel mai rău lucru dintre toate.
— Dar Profetul, slăvit fie în pace! Raghu l‑a insultat pe Profet. Trebuia să mă bat cu el, se văită Faroukh.
Era încă nervos, dar privirea fixă şi dură a lui Qasim Ali îl făcea să şovăie, astfel încât nu era în stare să îl privească şi el pe şef în ochi.
— Dar cum rămâne cu insultarea Zeului Ram? protestă Raghuram. Nu e şi ăsta un motiv…
— Nu există nicio scuză, tună Qasim Ali, făcând să amuţească vocile toate. Nu există niciun motiv suficient de bun ca să ne batem între noi. Toţi suntem săraci aici. Şi sunt suficienţi duşmani în afară. Trăim împreună, sau murim împreună. Iar voi sunteţi doi puşti proşti care îi faceţi pe ai voştri să sufere. Îi loviţi pe toţi cei de aici, indiferent de credinţa lor, iar pe mine m‑aţi făcut de ruşine rău de tot.
Mulţimea se mărise la mai mult de o sută de oameni. Cuvintele lui Qasim provocară agitaţie şi comentarii în rândul mulţimii. Cei care se aflau cel mai aproape de el, în mijloc, repetau ce spusese el, transmiţând mai departe mesajul celorlalţi aflaţi la margine. Faroukh şi Raghuram îşi clătinau capetele distruşi. Acuzaţia lui Qasim, cum că l‑au făcut pe el de ruşine, şi nu pe ei, era o lovitură prea puternică.
— Trebuie să fiţi amândoi acuzaţi pentru asta, spuse Qasim un pic mai blând când se linişti mulţimea. În seara asta o să aleg împreună cu părinţii voştri o pedeapsă pentru voi. Până atunci, o să munciţi la curăţat zona din jurul latrinelor până la sfârşitul zilei.
Printre oameni începură să circule din nou murmure. Conflictele care aveau la baza probleme religioase puteau fi periculoase, iar oamenii se bucurau că problema fusese tratată serios de Qasim. Mulţi dintre oamenii din jurul meu vorbeau despre prietenia dintre Faroukh şi Raghuram, şi atunci mi‑am dat seama că ceea ce spunea Qasim era adevărat – lupta dintre doi prieteni foarte buni care aparţineau a două credinţe diferite rănise comunitatea. Apoi Qasim Ali îşi scoase eşarfa verde, lungă, pe care o purta în jurul gâtului şi o ţinu în sus, ca să o vadă toată lumea.
— Acum veţi munci în latrine. Însă mai întâi va voi lega la ochi cu eşarfa asta, Faroukh şi Raghuram. Asta vă va aduce aminte că sunteţi prieteni şi fraţi, în timp ce curăţatul latrinelor vă va umple nasurile cu duhoarea a ceea ce v‑aţi făcut unul altuia astăzi.
Apoi Qasim îngenunche şi îi lega pe cei doi tineri la un loc, de gleznă, Faroukh la stânga şi Raghuram la dreapta. Când termină, se ridică în picioare şi le spuse să plece, arătând cu braţul întins în direcţia toaletelor. Mulţimea se ţinu după ei, iar cei doi tineri încercară să meargă, dar la început se împiedicară şi îşi dădură curând seama că trebuie să stea foarte apropiaţi unul de celălalt ca să poate avansa câtuşi de puţin. Se prinseră cu braţele unul de celălalt şi începură să se târască în trei picioare.
Mulţimea îi privi cum se îndepărtează şi începură să şuşotească, lăudând înţelepciunea lui Qasim Ali. Deodată se auziră râsete, de unde până atunci atmosfera fusese tensionată şi plină de teamă. Oamenii se întoarseră spre el să stea de vorbă, dar descoperiră că deja Qasim se îndrepta spre baraca lui. Mă aflam destul de aproape de el ca să pot vedea că zâmbeşte.

 

Bineînţeles că nu toate disputele sau problemele din mahala erau discutate în casa lui Qasim Ali pentru a fi rezolvate, iar uneori Qasim era forţat să îndeplinească şi rolul de poliţist şi de magistrat în acel sistem neoficial, condus după propriile reguli. Într‑o dimineaţă beam ceai în faţa casei sale, la câteva săptămâni după ce Abdullah mă dusese în mahalaua leproşilor, când Jeetendra veni în fugă, dându‑ne de ştire că un bărbat îşi bătea nevasta şi că lumea se teme ca nu cumva să o omoare. Împreună cu Qasim Ali, Jeetendra, Anand şi Prabaker, am plecat iute pe aleile strâmte şi am ajuns la un şir de barăci care formau perimetrul unei mahalale la liziera unei păduri de mangrove. Lângă una dintre barăci se adunase o mulţime mare de oameni, iar pe măsură ce ne apropiam, auzeam un ţipăt jalnic şi lovituri care se auzeau din interior.
Qasim Ali îl văzu pe Johnny Trabuc stând în apropierea barăcii, aşa că îşi făcu loc prin mulţime pentru a ajunge la el.
— Ce se întâmplă? întrebă el.
— Joseph e beat, răspunse acru Johnny, scuipând zgomotos în direcţia barăcii. Bahinchudh‑ul^[1] şi‑a bătut nevasta toată dimineaţa.
— Toată dimineaţa? De când se întâmplă asta?
— De trei ore, poate chiar mai mult. De‑abia am ajuns şi eu. Ceilalţi mi‑au spus. De aceea am trimis după tine, Qasimbhai.
Qasim Ali îşi împreună sprâncenele într‑o încruntătură fioroasă şi se uită nervos în ochii lui Johnny.
— Nu este prima oară când Joseph îşi bate nevasta. De ce nu l‑ai oprit?
— Eu…, începu Johnny, dar nu‑i putu susţine privirea şi se uită în jos, la pământul pietros de la picioarele lor. În el era un fel de furie şi părea că mai are puţin şi izbucneşte în lacrimi. Nu mi‑e frică de el! Nu mi‑e frică de nimeni de aici! Ştii foarte bine! Dar sunt… sunt… ea e nevasta lui…
Locuitorii mahalalei trăiau într‑o aglomeraţie umană densă. Cele mai intime sunete şi mişcări ale vieţilor lor se îngemănau constant unele cu celelalte. Şi la fel ca oamenii de peste tot, nu se amestecau în ceea ce numim de obicei conflicte domestice, chiar şi atunci când aceste aşa‑numite conflicte devin violente. Qasim Ali se întinse şi puse o mână pe umărul lui Johnny pentru a‑l calma şi dădu ordin să se oprească imediat violenţa din casa lui Joseph. Chiar în acel moment un nou şuvoi de lovituri se auzi din casă, urmat de un urlet.
Câţiva dintre noi înaintară, hotărâţi să punem capăt bătăii. Deodată, uşa şubredă a barăcii se deschise şi soţia lui Joseph căzu prin ea şi leşină la picioarele noastre. Era dezbrăcată. Părul ei lung era încurcat şi plin de sânge. Fusese bătută cu cruzime cu un fel de băţ, iar spatele, fundul şi picioarele îi erau brăzdate de lovituri albastru‑roşcate.
Mulţimea tresări şi se feri oripilată. Ştiam că sunt impresionaţi de goliciunea ei pe cât erau de impresionaţi de rănile ei de pe corp. În acei ani, goliciunea era un fel de religie secretă în India. Nimeni, în afară de nebuni sau de zeităţi, nu apărea dezbrăcat. Prietenii din mahala mi‑au spus foarte cinstit că erau căsătoriţi de ani de zile, dar că nu‑şi văzuseră niciodată nevestele goale. Eram toţi îngroziţi de milă pentru soţia lui Joseph, iar ruşinea umbla printre noi, arzându‑ne privirea.
Apoi din baracă se auzi un urlet, iar Joseph ieşi împiedicându‑se pe uşă. Pantalonii lui de bumbac erau pătaţi de urină, iar tricoul şifonat şi murdar. Beţia sălbatică şi prostească îi deforma trăsăturile. Părul îi era ciufulit, iar sângele îi păta faţa. Băţul de bambus pe care îl folosise pentru a‑şi bate nevasta era încă în mâinile lui. Îşi miji ochii din cauza soarelui, apoi îşi lăsă privirea înceţoşată asupra nevestei sale goale, care zăcea pe pământ cu faţa în jos, între el şi mulţime. O blestemă şi făcu un pas în faţă, ridicând băţul pentru a o lovi din nou.
Şocul care ne paralizase pe toţi se deblocă printr‑un oftat colectiv, după care ne‑am repezit cu toţii să‑l oprim. În mod surprinzător, micuţul Prabaker a fost primul care a ajuns la Joseph şi care a început să se lupte cu acesta, mult mai mare ca el, împingându‑l înapoi. Băţul îi fu smuls lui Joseph din mână, iar el fu pus la pământ. El lovea în toate părţile şi ţipa, din gură ieşindu‑i o serie nesfârşită de înjurături, odată cu saliva care îi şiroia şi ea printre buze. Câteva femei se apropiară şi ele, bocind ca la mort. O acoperiră pe soţia lui Joseph cu un sari de mătase galbenă, o ridicară pe braţe şi o duseră de acolo.
Mulţimea ar fi putut în acel moment să se transforme foarte uşor într‑o gloată pusă pe linşaj, dar Qasim Ali interveni imediat şi reuşi să controleze toată situaţia. Le porunci oamenilor să se împrăştie, sau să se dea îndărăt, şi le ceru bărbaţilor care îl imobilizaseră pe Joseph să continue să‑l ţină aşa, la pământ. Următoarea sa comanda, însă, fu cea care m‑a uluit. Eu credeam că o să cheme poliţia sau o să‑l alunge pe Joseph. În loc de asta, el întrebă ce fel de băutură băuse Joseph şi ceru să i se aducă şi lui două sticle. Mai ceru şi charras şi un chillum, şi îi spuse lui Johnny Trabuc să îi pregătească o pipă. Când băutura foarte tare, de casă numită daru i se aduse, îi instrui pe Prabaker şi pe Johnny să îl forţeze pe Joseph să o bea.
L‑au aşezat pe scandalagiu în centrul unui cerc de bărbaţi tineri şi puternici, şi îi dădură una dintre sticle. El se holbă o vreme suspicios la ei, după care înşfăcă sticlă şi luă o duşcă lungă şi lacomă. Tinerii din jurul lui îl încurajară să mai ia. El gâlgâi şi mai mult din daru‑ul extrem de tare, după care încerca să dea sticlă la o parte, spunând că‑i ajunge. Dar tinerii începură să fie din ce în ce mai insistenţi în a‑l servi în continuare. Râdeau şi îi spuneau glume, dar în timpul ăsta îi împingeau sticla printre buze şi printre dinţi. Johnny Trabuc aprinse chillum‑ul* [un soi de pipa cu opiu] şi i‑l dădu tot lui Joseph. El fumă, bau, apoi fumă din nou. După care, cam la douăzeci de minute după momentul în care ieşise prima dată, împleticindu‑se, din colibă lui, lui Joseph îi căzu capul şi leşină acolo, pe pietrişul aleii.
Mulţimea se uită o vreme la el cum sforăie, după care, treptat, se risipiră, care‑ncotro, pe la barăcile lor sau la ce treburi avea fiecare. Qasim, însă, le spuse tinerilor să rămână în cerc, în jurul lui Joseph, şi să‑l supravegheze în continuare îndeaproape. El lipsi apoi doar pentru o jumătate de oră, ducându‑se să‑şi facă rugăciunea de dimineaţă. Când se întoarse, comandă ceai şi apă. Johnny Trabuc, Anand, Prabaker şi Jeetendra erau cei care stăteau în cerc, în jurul lui Joseph. Mai erau de asemenea un pescar tânăr şi vânjos, pe numele lui Veejay, şi un cărăuş suplu, dar aţos, numit Andkhaara, sau întunecimea, din cauza pielii închise, dar luminoase. Au stat de vorbă o vreme până ce soarele se ridică pe cer, iar umiditatea înăbuşitoare a zilei ni se lipi jilavă de corp.
[...]
După ce toţi bărbaţii şi‑au terminat ceaiul, Qasim Ali le ordonă să îl trezească pe Joseph. Aceştia începură să îl mişte şi să îl înghiontească puternic, strigând la el să se trezească. Joseph se agită şi mormăi nervos, trezindu‑se foarte lent. Apoi deschise ochii şi scutură din capul cherchelit, cerând nerăbdător apă.
— Pani nahin, spuse Qasim. Niciun fel de apă.
Îi băgară în gură cu forţa a doua sticlă de băutură, amăgindu‑l cu glume şi cu bătăi uşoare pe spate. Făcură un alt chillum, pe care tinerii îl fumară împreună cu el. Însă el cerea încontinuu apă. De fiecare dată primea alcool tare. Înainte să se termine prima treime din sticlă leşină din nou, prăbuşindu‑se pe o parte, cu capul bălăbănindu‑i‑se într‑un unghi ciudat. Faţa îi era expusă complet la soarele care urca pe cer. Nimeni nu încerca să facă umbră.
Qasim Ali îl mai lăsă să moţăie câteva minute înainte de a da ordin să fie trezit. Când îl treziră, Joseph începu să mormăie furios, să mârâie şi să înjure. Încercă să se ridice în genunchi şi să se târască înapoi la baracă lui. Qasim Ali luă băţul de bambus plin de sânge, i‑l dădu lui Johnny Trabuc şi nu rosti decât un ordin: Începe!
Johnny ridică băţul şi îl croi pe Joseph pe spate cu o şfichiuire zgomotoasă. Joseph urlă şi începu să fugă târându‑se, însă cercul de tineri îl împinse înapoi în centrul grupului. Johnny îl lovi din nou cu băţul. Joseph ţipă furios, însă tinerii îl plesniră şi îi strigară să facă linişte. Johnny ridică băţul din nou, iar Joseph se ghemui, încercând să îşi concentreze ochii înceţoşaţi.
— Ştii ce‑ai făcut? îl întrebă Johnny aspru. Băţul îi zvâcni din nou în aer şi căzu pe umărul lui Joseph. Vorbeşte, câine beţiv! Ştii ce lucru groaznic ai făcut?
— Nu mă mai lovi! urlă Joseph. De ce faci asta?
— Ştii ce‑ai făcut? repetă Johnny.
Băţul lovi din nou.
— Auu! se tângui Joseph. Ce? Ce‑am făcut? N‑am făcut nimic!
Veejay îi luă băţul şi îl lovi pe Joseph pe braţe.
— Ţi‑ai bătut nevasta, porc beţivan! Ai bătut‑o şi acum s‑ar putea să moară.
Îi dădu băţul lui Jeetendra, care îl folosi pentru al pocni pe Joseph pe coapse.
— E pe moarte! Eşti un criminal! Ţi‑ai omorât soţia.
Joseph încerca să se apere cu braţele, uitându‑se febril în jur şi căutând o portiţă de scăpare. Jeetendra ridică băţul din nou.
— Ţi‑ai bătut nevasta toată dimineaţa şi ai aruncat‑o dezbrăcată din baracă. Ţine asta, beţiv nenorocit! Şi p’asta! Aşa cum ai bătut‑o şi tu pe ea. Îţi place, criminalule?
Fiorii lenţi ai înţelegerii înceţoşate de aburii alcoolului îi înţepeniră faţa lui Joseph într‑o expresie îngrozită. Jeetendra îi dădu băţul lui Prabaker, iar următoarea lovitură îl făcu pe bărbat să plângă.
— Oh, nu! suspină el. Nu este adevărat! N‑am făcut nimic! Vai, ce se va întâmpla cu mine? N‑am vrut să o omor! Dumnezeule, ce se va întâmpla cu mine? Daţi‑mi apă, vreau apă!
— Nu primeşti apă, spuse Qasim Ali.
Băţul coborî de multe ori deasupra lui. Acum era în mâinile lui Andhkaara.
— Îţi faci griji pentru tine, câine? Dar amărâtă de nevastă‑ta? Nu ţi‑ai făcut griji când ai bătut‑o. Nu‑i prima dată când o altoieşti, nu? Acum s‑a terminat. Ai omorât‑o. Nu vei mai putea s‑o baţi, nici pe ea, nici pe altcineva. Vei putrezi în închisoare.
Johnny Trabuc luă din nou băţul.
— Eşti un bărbat atât de mare şi de puternic! Eşti atât de curajos, încât ţi‑ai bătut nevasta, care e pe jumătate cât tine. Vino şi bate‑mă pe mine, eroule! Vino, ia‑ţi băţul şi bate un bărbat cu el, goonda^[2] de nimic ce eşti.
— Apă…, bolborosi Joseph, prăbuşindu‑se la pământ şi plângându‑şi de milă.
— Nu primeşti apă, spuse Qasim Ali, iar Joseph îşi pierdu din nou cunoştinţa.
Când îl treziră din nou, Joseph deja stătuse în soare timp de două ore şi se simţea foarte rău. Strigă din nou după apă, dar tot ce primi fu sticlă de daru [bautura alcoolica]. Îmi dădeam seama că voia să o refuze, dar setea era din ce în ce mai mare. Acceptă sticla cu mâinile tremurânde. În momentul în care prima picătură de alcool îi atinse limba uscată, băţul îl lovi din nou. Lichidul de daru i se vărsă pe bărbie şi nu îi atinse gura deschisă. Scapă sticla. Johnny o luă de pe jos şi turna alcoolul care era în ea în capul bărbatului. Joseph ţipă strident şi încercă să se târască în genunchi şi în patru labe, însă cercul de oameni îl împinse la loc în centru. Jeetendra agită băţul, trântindu‑l peste fundul şi peste picioarele acestuia. Joseph se smiorcăia, plângea şi gemea.
Qasim Ali stătea într‑o parte, în uşa umbrită a unei barăci. Îl chemă pe Prabaker la el şi îi ordonă să trimită după unii dintre prietenii şi rudele lui Joseph, precum şi după rudele Mariei, soţia lui Joseph. Pe măsură ce oamenii soseau, aceştia luau locul tinerilor în cerc, în timp ce chinul lui Joseph continuă. Timp de câteva ore, rudele şi vecinii lui l‑au acuzat şi l‑au umilit pe rând, bătându‑l cu băţul cu care o bătea pe soţia lui atât de sălbatic. Loviturile erau ascuţite şi dureroase, dar nu îndeajuns de puternice pentru a‑i sfâşia pielea. Era o pedeapsă care urmărea să fie dureroasă, dar nu nesănătoasă.
Am plecat de acolo şi m‑am întors de câteva ori în acea după‑amiază. Mulţi dintre locuitorii mahalalei care treceau pe acolo se opreau să privească. Oamenii intrau şi ei în cercul din jurul lui Joseph sau plecau, fiecare după cum dorea. Qasim Ali stătea în uşa barăcii, cu spatele drept şi cu o expresie gravă, cu privirea aţintită permanent spre mulţimea de oameni. Conducea pedeapsa cu vorbe calme şi gesturi subtile, menţinând o presiune constantă asupra bărbatului, dar evitând orice excese.
Joseph mai leşină de două ori înainte de a ceda complet. La final era zdrobit. Tot dispreţul şi îngâmfarea lui fuseseră înfrânte. Suspină rostind întruna numele soţiei sale: Maria, Maria…
Qasim Ali se ridică în picioare şi se apropie de cerc. Era momentul pe care îl aşteptase; îi făcu semn cu capul lui Veejay, care aduse un vas cu apă caldă, săpun şi două prosoape de la o baracă din apropiere. Aceiaşi oameni care îl bătuseră pe Joseph îl ţineau acum în braţe şi îi spălau faţa, gâtul, mâinile şi picioarele. Apoi i‑au dat apă şi l‑au pieptănat. L‑au alinat cu îmbrăţişări şi cu primele vorbe bune pe care le auzise de la începutul pedepsei sale. L‑au spus că dacă îi părea rău cu adevărat, era iertat şi primea ajutor. Mai mulţi oameni au fost puşi să înainteze, printre care şi eu, iar Joseph ne atinse picioarele. Apoi l‑au îmbrăcat cu o cămaşă curată şi l‑au ridicat, umerii şi braţele lor sprijinindu‑l cu tandreţe. Qasim Ali veni lângă el şi se uită în ochii lui injectaţi.
— Soţia ta, Maria, nu a murit, spuse încet Qasim Ali.
— N‑a… n‑a murit? mormăi el.
— Nu, Joseph, nu a murit. Este foarte grav rănită, dar trăieşte.
— Slavă Domnului, slavă Domnului.
— Femeile din familia ta şi din familia Mariei au hotărât ce trebuie făcut, spuse Qasim încet şi hotărât. Îţi pare rău? Îţi dai seama ce i‑ai făcut soţiei tale şi îţi pare rău pentru asta?
— Da, Qasimbhai, plânse Joseph. Îmi pare tare rău, tare rău.
— Femeile au hotărât că nu ai voie să o vezi pe Maria timp de două luni. Este foarte bolnavă. Aproape că ai omorât‑o, are nevoie de două luni să îşi revină. În timpul acesta vei munci în fiecare zi. Vei munci mult şi din greu. Vei aduna bani. Nu vei bea nicio picătură de daru sau de bere sau de alt fel de băutură, vei bea doar apă. Înţelegi? Nici ceai, nici lapte, doar apă. Trebuie să faci toate astea repede, ca parte a pedepsei tale.
Joseph dădu din cap fără vlagă.
— Da, da, aşa voi face.
— Maria chiar se poate hotărî chiar să nici nu te mai primească înapoi. Trebuie să fii conştient şi de acest lucru. Ar putea zice că vrea să divorţeze, chiar şi după ce vor fi trecut şi cele două luni de interdicţie – iar dacă se va hotărî să divorţeze, eu o să‑i acord tot ajutorul de care are nevoie. Dar dacă la sfârşitul celor două luni va vrea să te primească înapoi, vei folosi banii puşi deoparte, câştigaţi din munca grea pe care o vei depune, ca să o iei cu tine într‑un concediu la munte, în zonele mai răcoroase. În timpul acestei vacanţe cu soţia să te vei gândi şi te vei confrunta neîncetat cu propria ta urâţenie din suflet şi vei face eforturi serioase că să o depăşeşti. Inshallah, îţi vei pregăti atât ţie cât şi soţiei sale un viitor fericit şi virtuos. Aceasta este hotărârea noastră. Acum du‑te. Fără alte comentarii. Mănânci şi te culci.
Qasim se ridică în picioare, se întoarse şi plecă. Prietenii lui Joseph îl ajutară pe acesta să se ridice şi îl duseră la el în coliba, aproape cărându‑l pe sus. Baraca îi fusese curăţită, iar hainele şi lucrurile Mariei fuseseră luate de acolo. Îi dădură orez şi dhal.^[3] El gustă puţin, după care se lăsă pe spate pe salteaua groasă. Lângă el erau doi prieteni care îi făceau vânt peste trupul căzut în inconştienţă cu nişte evantaie verzi de hârtie. Băţul plin de sânge fu legat cu o sârmă de unul din capete şi atârnat de Johnny Trabuc de un stâlp din fata barăcii lui Joseph, ca să‑l vadă toată lumea. Urma să rămână acolo pe perioada celor două luni de consemn care îl aşteptau pe Joseph.
Mă gândeam la ceea ce văzusem în acea zi, la ceea ce făcuseră pentru ei înşişi în micul lor orăşel de douăzeci şi cinci de mii de suflete, fără poliţişti, judecători, tribunale sau închisori. Mă gândeam la ceva ce spusese Qasim Ali cu câteva săptămâni în urmă, când cei doi băieţi, Faroukh şi Raghuram se prezentaseră să primească pedeapsa şi primiseră să cureţe, legaţi unul de altul o zi întreagă, latrinele mahalalei. După ce şi‑au dat jegul jos de pe ei cu câteva găleţi de apă fierbinte, îmbrăcaţi în nişte lungi [pantoloni traditionali indieni] noi şi maieuri curate, cei doi băieţi se prezentară în faţa unei adunări a familiilor lor, prietenilor şi vecinilor. Felinarele pâlpâiau în bătaia brizei, trecându‑şi licărele aurii dintr‑o privire într‑alta a celor de faţă, în timp ce umbrele se urmăreau una pe alta pe pereţii din rogojină ai colibelor. Qasim Ali dădu glas pedepsei care fusese aleasă de un consiliu comun al musulmanilor şi hinduşilor prieteni sau vecini. Pedeapsa pentru faptul că se bătuseră între ei din motive religioase a fost că fiecare să înveţe o rugăciune întreagă de la una din slujbele tipice credinţei celuilalt.
— În acest mod se face dreptate, spuse Qasim Ali în acea noapte, cu ochii lui de culoarea scoarţei de copac fixându‑şi căutătura, înmuiată, asupra celor doi. Nu se face dreptate până când nu e toată lumea mulţumită, chiar şi cei care ne jignesc şi pe care trebuie să îi pedepsim. Puteţi vedea aici, prin ceea ce le dăm acestor doi băieţi de făcut, că dreptatea nu este numai modul în care îi pedepsim pe cei care greşesc. Ci este şi modul în care încercăm să‑i salvăm.
Ştiam acele cuvinte pe de rost. Le scrisesem la mine în jurnal nu la mult timp după ce Qasim Ali le rostise. Iar când m‑am întors la mine în colibă, în ziua aceea a agoniilor Mariei şi a ruşinii lui Joseph, am aprins o lampă şi am deschis jurnalul cu coperte negre, şi m‑am uitat cu ochii avizi la cuvintele de pe pagină. Undeva nu departe, surorile şi prietenii îi dădeau Mariei mângâiere, alintându‑i trupul plin de răni şi vânătăi cu evantaiele lor. În coliba lui Joseph, Prabaker şi Johnny Trabuc erau în primul schimb al celor care urmau să supravegheze omul dormind. Se lăsă apoi o căldură dogoritoare, pe măsură ce umbrele lungi se prefăceau în beznă nocturnă. Respiram un aer stătut, prăfos şi înmiresmat de mirosurile de la diverse bucătarii din preajmă. Şi era linişte, în acele momente de întuneric şi de reflecţie: destul de linişte ca să pot auzi stropii de sudoare care îmi picau de pe fruntea cătrănită pe pagină, una după alta, fiecare cerc umed lăcrimând mai departe peste cuvintele cinstit… iertare… pedeapsă şi să‑i salvăm.

[1] Termen puternic depreciativ, lit. om care face sex cu propria soră. (hindi, n. tr.)
[2] Aici cu sensul de huligan, golan. (n. tr.)
[3] Dal în hindi, sos de linte cu mirodenii, care se serveşte de obicei cu orez. (n. tr.)

---