2025-12-03 Povesti cu talc 87 (orientale)

 Fragment din Shantaram - de acelasi Roberts despre care am mai pomenit - despre rautate - cauza a fanatismului. Dupa fapte reale...

— Îmi pare rău, Lin, spuse Abdel Khader pe un ton gentil. Îl cheamă Habib. Habib Abdur Rahman. Este învăţător… era, de fapt, odată, învăţător la o şcoală dintr un sat de pe partea cealaltă a muntelui. Când au venit ruşii [in Afghanistan], acum şapte ani, era un om fericit, cu o nevastă tânără şi doi fii zdraveni. S-a înrolat şi el în rezistenţă, ca toţi ceilalţi tineri din regiune. Acum doi ani, când se întorcea dintr-o misiune, a aflat că ruşii îi atacaseră satul. Folosiseră un gaz, un fel de gaz care atacă nervii.

— Neagă că ar fi făcut aşa ceva, interveni Ahmed Zadeh, dar luptele din acest război sunt şi o ocazie pentru ei să testeze anumite arme noi. O mulţime de arme folosite aici, minele şi rachetele şi toate celelalte sunt produse noi, experimentale, care n- au mai fost niciodată folosite în vreun război. Ca şi gazul pe care l-au folosit în satul lui Habib. Nu a mai existat niciun război ca ăsta vreodată.

— Habib umbla singur prin sat, continuă Khader. Toţi erau morţi. Toţi bărbaţii şi femeile şi copiii. Toate generaţiile din familia sa – bunicii lui de mamă şi de tată, părinţii, socrii, unchii şi mătuşile, fraţii şi surorile, soţia şi copiii. Toţi se prăpădiseră, în mai puţin de o oră a unei anumite zile. Chiar şi animalele, caprele şi oile şi găinile, toate erau moarte. Chiar şi insectele şi păsările erau moarte. Nu mai mişca nimic. Nimic nu mai trăia şi nimic nu supravieţuise.

— El făcut… un îngropat… toţi bărbaţi… toţi femei… toţi copii… adăugă Nazeer.

— I-a îngropat el pe toţi, aprobă Khader din cap. Toată familia, toţi prietenii din copilărie, şi toţi vecinii. I-a luat aşa de mult să facă asta, numai el singur, că până la urmă n-a fost bine pentru el, deloc. [...] Dar pierderile acestea l-au schimbat într-un mod groaznic. Era parcă un cu totul alt om. De data asta făcea tot ce îi stătea în putinţă să captureze un rus sau un afgan care lupta de partea ruşilor. Şi de câte ori captura pe câte unul, şi captura nu puţini, chiar nu puţini, pentru că devenise foarte bun la treaba asta după toate cele întâmplate, când captura câte unul îl trăgea în ţeapă folosind o ţepuşă pe care şi o confecţionase din coada de lemn şi dintr o parte din lama de oţel a lopeţii pe care o folosise să şi îngroape familia şi pe toţi ceilalţi. O are şi acum, de fapt. O să i-o vezi legată deasupra calabalâcului. Le leagă mâinile prizonierilor la spate, de ţepuşa pe care le-o pune lipită de fund. În momentul în care puterile îi lasă, iar ţepuşa în-cepe să intre în ei sfâşiindu-i şi intrându-le prin stomac, Habib se apleacă deasupra lor, li se holbează în ochi şi îi scuipă în gură.

[...]

— Nu este om care să ştie munţii ăştia şi întreaga regiune dintre acest punct şi Kandahar, mai bine decât Habib, concluzio-na Khader, suspinând ca de osteneală. E cea mai bună călăuză. A supravieţuit în sute de misiuni desfăşurate în zonă şi el e cel care ne va duce la Kandahar. Şi nu există om mai de încredere şi mai loial decât el, pentru că nu există om în tot Afganistanul care să-i urască pe ruşi mai mult ca Habib Abdur Rahman. Dar…

— Este complet nebun, sugeră Ahmed Zadeh în tăcerea care ne cuprindea iar, dând din umeri într-un gest tipic galic care mă făcu dintr o dată să îmi placă foarte mult de el şi exact în aceeaşi clipă să mi se facă groaznic de dor de prietenul meu Didier. Era exact genul de rezumat pragmatic şi brutal de cinstit pe care l-ar fi făcut şi Didier.

— Da, aprobă Khader. Este nebun. Durerea i-a luat minţile. [...] Primim majoritatea informaţiilor noastre de la soldaţii din armata afgană care vor să ne ajute să câştigăm războiul împotriva stăpânilor lor ruşi. Habib nu e în stare însă să facă această distincţie. El are o singură abordare în acest război: problema se pune pentru el dacă să-i omorâm pe toţi repede sau în chinuri. Iar el preferă să-i omoare în chinuri. Are în el o violenţă atât de lipsită de orice milă că le inspiră temă prietenilor nu mai puţin decât duşmanilor. Aşa că va trebui supravegheat pe toată perioada cât va fi cu noi.

[...]

Atunci când nu conducea el coloana, însă, Habib inspira mult mai puţină încredere. Am dat peste el odată din întâmplare, când mă târâiam peste nişte stânci pentru a găsi un loc unde să fac pipi în timpul unei pauze de odihnă. Îngenunchease lângă o lespede de piatră şi se pocnea cu capul de ea. Am sărit imediat să-l opresc şi am descoperit că plângea, cu sughiţuri. Sângele din fruntea sfâşiată îi şiroia în jos amestecându-i-se cu lacrimile din barbă. Am turnat puţină apă din gamela mea pe un colţ al eşarfei pe care o purtam şi i-am şters sângele de pe frunte ca să-i examinez rănile. Erau urâte şi flendurite, dar în mare parte doar superficiale. Mă lăsă să-l duc înapoi în tabără, fără să se împotrivească. Khaled se repezi imediat la noi şi mă ajută să-l dau cu un unguent şi să-i pun un bandaj pe frunte.

[...]— Sunt îngrijorat, mărturisi Khaled, privindu mă în ochi cu un amestec febril de teamă şi inimă zdrobită. Pune capcane de oameni peste tot pe unde mergem. Are douăzeci de grenade la el sub mantaua aia. Am încercat să-i explic că o capcană nu are niciun fel de conştiinţă – poate la fel de bine să omoare un cioban de prin zonă sau chiar pe unul dintre noi, nu numai pe un rus sau pe un soldat afgan. Nu vrea să priceapă. Doar rânjeşte la mine, şi continuă s-o facă mai în secret. Ieri a instalat explozive pe unii dintre caii noştri, cică aşa ne asigurăm că n-or să pună ruşii mâna pe ei. I-am spus bine, dar cu noi cum rămâne? Dacă pun ruşii mâna pe noi? Ar trebui şi noi să avem explozibili montaţi pe noi? Mi-a răspuns că e o problemă care într-adevăr îl îngrijorează în permanenţă – cum să se asigure că vom fi morţi înainte să pună ruşii mâna pe noi şi cum să facă să omoare cât mai mulţi ruşi după ce noi înşine vom fi murit.

— Khader ştie? — Nu. Încerc să-l ţin pe Habib în pluton cu ceilalţi. Ştiu ce-i cu el, Lin. Am trecut şi eu prin asta. În primii câţiva ani după ce mi-a fost ucisă familia, eram la fel de nebun ca el. Ştiu ce i se petrece în suflet. Inima îi e într atât de plină de prieteni morţi şi de duşmani că e într-un fel blocat pe o singură direcţie – să omoare ruşi – şi până nu şi iese din treaba asta nu am altceva decât să stau cât mai mult pe lângă el şi să-i ţin grija.

— Cred că ar trebui să-i spui lui Khader, am suspinat eu, clătinând din cap.

— O voi face, suspină şi el. O voi face. Curând. O să vorbesc cu el curând. Habib o să-şi revină încet. Deja îşi revine în anumite privinţe. Acum chiar mă pot înţelege cu el. O să reuşească.

[...]Un gând limpede îmi apăru atunci, fără să-l caut eu, răsărindu-mi în minte asemenea cuvintelor rostite ale unei poezii. Ştiam de ce Khaled Ansari era atât de hotărât să-l ajute pe Habib. Dintr-odată am ştiut cu o claritate perfectă ce anume încerca într-adevăr Khaled să facă. Încearcă să se salveze, mi-am spus, repetând această propoziţie de mai multe ori, simţind cum buzele amorţite îmi tremură din pricina cuvintelor pe care nu reuşeau să le pronunţe, dar pe care eu le auzeam limpede în minte. [...]

La acea întâlnire s-au pus întrebări foarte dure despre Habib Abdur Rahman. În cele două luni de când ne părăsise, după ce îl ucisese pe bietul Siddiqi, aflat în stare de inconştienţă, Habib pornise un război de teroare purtat de unul singur în ceea ce era pentru el o nouă zonă de operaţiuni – lanţul muntos Shar-i-Safa. Torturase un ofiţer rus până îl omorâse. Aplicase acelaşi tratament justiţiar, după cum considera el, şi soldaţilor afgani şi chiar şi mujahedinilor pe care îi judeca el ca fiind nu total dedicaţi cauzei. Ororile acelor torturi reuşiseră să instaureze teroarea pentru toţi cei din acea regiune. Se spunea că este un strigoi, sau chiar sheitaan [adica diavolul], marele satan însuşi, venit să sfâşie trupurile oamenilor şi să le smulgă măştile lor de faţă umană de pe craniu. Ceea ce fusese un relativ liniştit coridor între zonele de conflict devenise brusc o vâltoare de soldaţi furioşi şi îngroziţi şi tot felul de alţi luptători care toţi se legaseră să-l prindă şi să-l omoare pe demonul Habib.

[...]

[Habib zise]

— Puteţi. E singura posibilitate. Am fost peste tot pe muntele ăsta. Şi am ajuns atât de aproape, de i-am putut auzi şi cum se scarpină. De aia am venit aici. Să vă spun cum să vă salvaţi. Dar va fi un preţ pentru ajutorul pe care vi-l dau. Toţi cei pe care nu-i omorâţi mâine, cei care vor supravieţui, vor fi ai mei. Mi-i daţi mie.— Da, da, aprobă Suleiman împăciuitor. Haide, bach e kaka [adica un fel de nepoate, vere], spune-ne ce ştii. Vrem să ne împărtăşim cu cunoştinţele tale. Stai aici lângă noi, şi spune ne ce ştii. N-avem deloc mâncare, aşa că nu te putem pofti la masă, îmi pare rău.

— Este mâncare, îl întrerupse Habib, arătând cu degetul spre marginea taberei noastre. Îmi vine mirosul de acolo.

Comentariul nebunului stârni o lungă discuţie despre lucrurile corecte şi cele greşite implicate de consumarea unei mâncări de haram [interzisa la musulmani]. Oamenii nu erau rigizi în respectarea credinţei. Se rugau zilnic, dar nu cu o conformare strictă la orarul celor trei runde de rugăciune rânduite de islamul Shia, sau a celor cinci din islamul Sunni. Erau oameni buni şi cu credinţă mai degrabă decât credincioşi practicanţi. Dar chiar şi aşa, în vreme de război fiind, ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să atragă şi mânia lui Dumnezeu asupra lor. Erau războinici ai credinţei, mujahedini: oameni care credeau că vor deveni martiri în momentul în care vor muri în luptă şi că aveau asigurat un loc în ceruri, unde nişte fecioare se vor îngriji de ei. Nu voiau să se pângărească mâncând mâncare nelegiuită, tocmai când erau atât de aproape de drumul spre paradis. În esenţă inclusiv acest lucru era un tribut plătit credinţei – faptul că discuţia despre haram nu avusese loc până nu flămânzisem o lună întreagă după care ţinusem post negru cinci zile.

În ceea ce mă privea pe mine personal, i-am mărturisit lui Mahmoud că mă tot gândisem la carnea aruncată, în ultimele zile, în mod insistent. Nu eram musulman, iar acea carne nu era interzisă pentru mine. Dar trăisem atât de aproape de acei luptători, atâtea săptămâni dureroase, încât îmi legasem soarta de a lor. N-aş fi putut mânca vreodată ceva în timp ce ei flămânzeau. Voiam să mănânc carnea, dar asta numai dacă ei erau de acord şi dacă mâncau şi ei cu mine.

Suleiman emise opinia decisivă asupra chestiunii. El le reaminti oamenilor că în timp ce era într-adevăr un păcat pentru un musulman să mănânce mâncare de haram, era un păcat şi mai mare să flămânzească până să moară când avea la îndemână mâncare, fie ea chiar şi de haram. Oamenii hotărâră atunci să mâncăm carnea stricată făcând o supă din ea, înainte de prima geană de lumină. 

[...]

Nici măcar unul dintre cei din forţele trimise să-l captureze şi să-l elimine pe Habib Abdur Rahman nu a scăpat cu viaţă.

[intre timp Habib moare]

 Asta i-ar fi plăcut nebunului, dacă ar mai fi fost în viaţă să audă. Ştiu exact cum ar fi rânjit, cu gura lui mare căscându se fără să scoată niciun zgomot şi cu ochii demenţi de durere ieşindu-i din orbite, bulbucaţi de ura sa căpcăună.