2026-01-13 Poveste cu talc 88 (orientala)

 Revin iar cu fragmente din Shantaram!

— Am văzut şi alte lucruri mai rele decât asta. Dar problema cea mai gravă este că nu poţi face nimic. Vezi copii care… care, mă rog, au o grămadă de probleme, vezi oameni în mahalale – m-a dus în mahalaua în care trăieşte el, iar duhoarea latrinelor deschise, dezordinea iremediabilă a locului, oamenii care se holbează la tine din uşile cocioabelor lor… şi nu poţi schimba nimic. Nu poţi face nimic în legătură cu asta. Trebuie să accepţi că lucrurile puteau sta şi mai prost şi că niciodată nu vor sta mult mai bine şi că tu eşti complet neajutorat în această situaţie. 

— E bine să ştii ce e în neregulă cu lumea, spuse Karla după un timp. Dar e la fel de important să îţi dai seama uneori că, oricât de greşit ar fi, nu poţi face nimic în privinţa asta. Multe lucruri rele în lumea asta nu au fost la fel de rele ca atunci când cineva a încercat să le schimbe. 

— Nu sunt sigur că vreau să văd asta. Ştiu că ai dreptate. Ştiu că uneori înrăutăţim lucrurile cu cât încercăm mai mult să le facem să fie mai bune. Dar vreau să cred că dacă facem lucrurile aşa cum trebuie, toţi şi toate se pot schimba în bine.

 — Ştii, azi chiar m-am întâlnit din întâmplare cu Prabaker. Mi-a spus să te întreb despre apă, orice ar putea însemna asta. 

— A, da, am râs eu. Ieri am coborât din hotel să mă întâlnesc cu Prabaker. Dar pe scări urcau nişte indieni care duceau pe cap vase mari cu apă. A trebuit să mă lipesc de perete ca să poată trece pe lângă mine. Când am ajuns jos am văzut un butoi mare din lemn cu nişte roţi din metal ataşate. Era un fel de căruţă cu apă. Un alt tip avea o găleată pe care o umplea cu apă şi cu care apoi umplea alte vase. M-am uitat la ei ore-n şir, la oamenii aceia care urcau şi coborau cu vasele. Când a venit Prabaker l-am întrebat ce făceau acei oameni. Mi-a spus că era apă pentru duşul meu. Că apa venea de la un rezervor aflat pe acoperiş şi că acei oameni umpleau rezervorul cu vasele pe care le tot cărau. 

— Bineînţeles. 

— Da, tu ştii asta, şi ştiu şi eu acum, dar ieri am auzit pentru prima dată despre aşa ceva. Pe căldura asta am făcut şi câte trei duşuri pe zi. Nu mi-am dat seama niciodată că oamenii ăia trebuie să urce şase etaje şi să umple un afurisit de rezervor că eu să pot face duşurile alea. M-am simţit groaznic, îţi dai seama? I-am spus lui Prabaker că n-am să mai fac niciodată niciun duş în hotelul ăla. Niciodată. 

— Şi el ce-a zis? 

—A zis: Nu, nu, nu înţelegi. El a numit-o munca-pe-care-o-fac-oamenii. Mi-a explicat că datorită unor turişti ca mine oamenii aceia au slujbe. Şi mi-a mai spus că fiecare dintre acei oameni întreţine o familie cu salariul primit. Ar trebui să faci trei, patru, cinci duşuri pe zi, mi-a spus el. Karla încuviinţă din cap. 

— După care mi-a spus să-i supraveghez pe oamenii care se pregăteau să o ia din nou prin oraş împingând butoiul cu apă. Şi cred că am înţeles bine la ce se referea, ce voia să văd. Erau puternici băietanii ăia. Erau puternici şi mândri şi sănătoşi. Nu erau cerşetori sau borfaşi. Munceau din greu ca să-şi câştige existenta, şi erau mândri de chestia asta. Când au zbughit-o prin trafic, cu muşchii lor puternici, câştigând şi câteva priviri furişe de la indiencele mai tinere, le-am putut vedea capetele ţinute sus şi ochii cu privirea aţintită mereu înainte. 

— Şi încă mai faci duş la hotel? 

— De trei ori pe zi, am râs eu.