2026-03-14 Poveste cu talc 94 (orientala)

 Shantaram cateva citate...

— Sunteţi creştin? întrebă el.

— Nu. Nu cred în Dumnezeu.

— Nu există aşa ceva, să crezi în Dumnezeu, declară el, zâmbind din nou. Ori îl cunoaştem pe Dumnezeu, ori nu.

— Oh, am râs eu. Eu cu siguranţă nu-l cunosc pe Dumnezeu, şi sincer vorbind consider că este de fapt imposibil să crezi în Dumnezeu, cel puţin în cazul majorităţii concepţiilor despre El cu care m am intersectat eu personal.

— Ei, da, sigur, natural că Dumnezeu este imposibil. Dar chiar asta este prima dovadă că El există. Mă fixă foarte concentrat, cu mâna caldă încă ţinându mă de braţ. Ai grijă, m-m gândit atunci. Intri într-o discuţie filosofică cu cineva care este faimos pentru priceperea în aşa ceva. Te testează. Asta e un test, iar apa e adâncă.

— Staţi puţin să mă lămuresc şi eu… deci spuneţi că tocmai din pricină că un anumit lucru este imposibil, El există? am întrebat eu, lansând canoea unui gând pe apele necunoscute ale ideilor sale.

— Da, corect.

— Ei bine, asta n-ar însemna atunci că toate lucrurile posibile nu există?

— Ba da, exact, spuse el, lărgindu şi surâsul. Sunt încântat că înţelegeţi.

— Pot să spun aceste cuvinte, am răspuns, râzând şi eu ca răspuns la surâsul lui, dar asta nu înseamnă că le şi înţeleg.

— O să vă explic. Nimic nu există în forma în care o vedem noi. Nimic din ce vedem nu este în realitate aşa, cum credem noi că vedem acel lucru. Ochii noştri sunt nişte mincinoşi. Tot ceea ce pare real este de fapt doar parte integrantă dintr o iluzie. Nimic nu există, aşa cum credem noi că ar exista. Nici dumneavoastră. Nici eu. Nici această încăpere. Nimic.

— Tot nu pricep. Nu văd cum lucrurile posibile nu există.

— Haideţi să încerc să reformulez. Agenţii creaţiei, energia care animă în fapt materia şi viaţa pe care ni se pare că o vedem în jurul nostru, nu pot fi măsuraţi sau cântăriţi sau măcar încadraţi în timp, aşa cum avem noi aceste noţiuni. Într o anumită formă, acea energie constă din fotoni luminoşi. Şi cel mai mic obiect este un univers cu spaţii deschise pentru aceşti fotoni, iar întregul univers nu este altceva decât un fir de praf. Ceea ce noi numim lume nu este decât o idee – şi încă nu una foarte bună. Din punctul de vedere al luminii, al fotonului de lumină care îi dă viaţă, universul pe care îl ştim noi nu este real. Nimic nu este. Acum înţelegeţi?

— Nu chiar. Mi se pare că dacă tot ceea ce credem noi că am cunoaşte este de fapt greşit, sau este o iluzie, atunci niciunul dintre noi nu poate şti ce să facă, sau cum să trăiască, sau cum să şi păstreze sănătatea mintală.

— Minţim, spuse el cu o străfulgerare de umor autentic în ambra cu reflexe aurii a ochilor săi. Omul întreg la minte este pur şi simplu un mincinos mai bun decât cel dus cu capul. Dumneavoastră şi Abdullah sunteţi fraţi. Eu ştiu asta. Ochii voştri însă vă mint, spunându vă că nu i aşa. Şi credeţi acea minciună, pentru că aşa este mai simplu.

— Şi aşa reuşim să rămânem întregi la minte?

— Da. Daţi mi voie să vă spun că eu vă văd ca pe fiul meu. N am fost niciodată căsătorit şi nu am niciun fiu, dar era la un moment dat posibil, da, că eu să mă însor şi să fac un copil. Iar acel moment a fost… ce vârstă aveţi?

— Treizeci de ani.

— Exact! Am ştiut eu. Acel moment când aş fi putut fi tată a fost acum exact treizeci de ani. Dar dacă v aş spune că văd asta clar, că sunteţi fiul meu şi că eu sunt tatăl dumneavoastră, v aţi gândi că este imposibil. Vă veţi împotrivi. Nu veţi vedea adevărul, îmi dau seama acum şi mi am dat seama din primul moment în care ne am întâlnit, acum câteva ore. Veţi prefera să spuneţi o minciună de convenienţă şi să o credeţi – cum că suntem străini şi că nu există niciun fel de legătură între noi. Dar soarta – ştiţi, soarta? cuvântul este kismet în limba urdu – soarta are control total asupra noastră, mai puţin în două privinţe. Soarta nu ne poate controla liberul arbitru şi nu poate minţi. Oamenii mint, se mint pe ei mai mult decât îi mint pe ceilalţi, şi îi mint pe ceilalţi mai des decât spun adevărul. Dar soarta nu minte. Înţelegeţi?

Chiar înţelegeam. Sufletul meu înţelegea ce spune, chiar dacă mintea mea rebelă respingea cuvintele şi pe omul care le rostea. Într un fel el găsise amărăciunea din mine. Golul din sufletul meu pe care ar fi trebuit să îl umple un tată era un câmp nesfârşit de dor. În clipele de singurătate ale acelei perioade de fugar m am plimbat pe acel câmp, la fel de flămând după dragostea unui tată ca o celulă plină cu condamnaţi în ultimele ore ale ajunului Anului Nou.

— Nu, am minţit eu. Îmi pare rău, dar pur şi simplu nu sunt de acord. Nu cred că puteţi face lucrurile să se întâmple numai gândindu vă la ele.

— Nu am spus asta, răspunse el răbdător. Ceea ce am spus este că realitatea – aşa cum o vedeţi dumneavoastră şi mulţi alţi oameni – nu este nimic altceva decât o iluzie. Mai există o realitate, pe lângă cea pe care o vedem cu ochii noştri. Trebuie să ţi simţi drumul prin realitate cu sufletul. Nu se poate altfel.

— Este… destul de confuz felul în care priviţi lucrurile. De fapt, este un mod haotic. Nu vi se pare că este haotic?

Zâmbi din nou.

 — La început este ciudat să gândeşti corect. Dar există câteva lucruri pe care le putem afla, câteva lucruri de care putem fi siguri, iar acest lucru este relativ uşor. Să vă arăt. Tot ceea ce trebuie să faceţi pentru a cunoaşte adevărul este să închideţi ochii.

— Aşa de uşor este? am râs eu.

— Da. Tot ce trebuie să faceţi este să închideţi ochii. Aşa îl putem cunoaşte pe Dumnezeu, de exemplu, şi putem afla ce este tristeţea. Vom cunoaşte visele şi vom cunoaşte dragostea. Dar niciunul dintre aceste lucruri nu este real în sensul lucrurilor obişnuite care există în lume şi par reale. Nu le putem cântări şi nu le putem afla lungimea şi nici nu putem afla din ce sunt compuse. Din cauza asta este totul posibil.

[...]

Khaderbhai se întinse spre mine după ce se opri muzica. Vedeam cum i se mişcă buzele şi ştiam că vorbeşte cu mine, dar pentru o clipă nu l am auzit.

— Îmi pare rău, nu te aud.

— Am spus că adevărul este de multe ori mai degrabă în muzică, repetă el, decât în cărţile de filosofie.

— Ce este adevărul? l am întrebat eu. Nu voiam să ştiu cu adevărat. Încercam să îmi susţin capătul meu de conversaţie, încercam să fiu deştept.

 — Adevărul este că nu există oameni buni sau oameni răi, spuse el. Bunătatea sau răutatea sta în fapte. Sunt fapte bune şi fapte rele. Oamenii sunt oameni – ceea ce vor să facă sau refuză să facă îi leagă de bine sau de rău. Adevărul este ca o clipă de dragoste adevărată în inima fiecăruia – fie a celui mai nobil, fie a celui mai rău – conţine întregul scop, proces şi înţeles al vieţii între frunzele de lotus ale pasiunii sale. Adevărul este că noi toţi, fiecare dintre noi, fiecare atom, fiecare galaxie, fiecare particulă de materie din univers, ne îndreptăm către Dumnezeu.

[...]

Suferinţa, îmi spusese odată Khaderbhai, este felul în care testăm dragostea, mai ales dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Nu îl cunoşteam pe Dumnezeu, dar chiar şi ca necredincios picasem testul în acea zi.