2026-03-24 Poveste cu talc 96 (desi pentru copii poate ar trebui citita de adulti)

WILHELM HAUFF

PITICUL NAS-LUNG

— Stăpîne ! Greşesc cei care cred că numai pe vremea lui Harun-al-Raşid, stăpînitorul Bagdadului, au fost zîne şi vrăjitori, greşesc cei care spun că sânt închipuite povestirile despre isprăvile duhurilor şi ale stăpînilor lor, isprăvi ce se cunosc din cele istorisite prin pieţele oraşelor. Zîne sint şi astăzi, şi nu prea de mult eu însumi am fost martorul unei întîmplări în care, fără doar şi poate, s-au amestecat duhurile, după cum am să vă povestesc.

Într-un oraş de seamă din ţara mea iubită, Germania. trăia cu mulţi ani înainte un cizmar cu soţia lui ; el ducea o viaţă simplă şi cinstită. în timpul zilei şedea la colţul străzii şi cîrpea ghete şi pantofi, ba făcea chiar şi încălţări noi, dacă îi cerea cineva acest lucru ; dar atunci trebuia mai întîi să cumpere pielea, căci el era tare sărac şi nu avea nimic pus deoparte. Nevasta lui vindea zarzavaturi şi poame, care creşteau într-o grădiniţă de lîngă poartă, şi mulţi oameni târguiau cu plăcere de la ea, fiindcă era îmbrăcată curat şi îngrijit şi ştia să-şi rînduiască frumos marfa.

Cei doi soţi aveau un fiu chipeş, plăcut, voinic şi destul de înalt pentru cei doisprezece ani ai săi. De obicei, el şedea lîngă maică-sa în piaţa de legume şi de multe ori ducea acasă la muşterii o parte din cumpărăturile făcute de femei sau bucătari de la taraba nevestei cizmarului. Rareori se întorcea fără o floare frumoasă, un ban sau o felie de cozonac, căci stăpînii bucătarilor se uitau cu plăcere la frumosul băiat şi îi dăruiau întotdeauna cîte ceva.

Într-o zi, nevasta cizmarului şedea ca de obicei în piaţă, avînd dinainte cîteva coşuri cu varză şi alte legume, fel de fel de verdeţuri şi seminţe, iar într-un coşuleţ, pere timpurii, mere şi caise. Micul Iacob — aşa se numea băiatul — şedea lingă ea şi lăuda marfa cu glas subţire :

- Poftiţi la noi, domnilor, priviţi ce varză frumoasă, ce verdeţuri aromate ! Avem pere timpurii, doamnelor, mere timpurii şi caise. Cine cumpără ? Mama vinde ieftin !

Astfel striga băiatul. în clipa aceea trecea prin piaţă o bătrînă cam zdrenţăroasă ; avea o faţă mică şi ascuţită, zbîrcită de ani, ochi roşii şi un nas coroiat şi ascuţit, încovoiat spre bărbie ; umbla sprijinită  într-un toiag lung şi totuşi nu se putea spune că umblă, căci mai curînd şchiopăta, luneca, se legăna părînd că are la picioare nişte rotiţe şi că în orice clipă poate să se răstoarne cu nasul cel ascuţit în pământ.

Nevasta cizmarului privi spre bătrână cu luare-aminte. Venise zi de zi vreme de şaisprezece ani în acea piaţă, dar nu văzuse până atunci niciodată acea făptură ciudată. Tresări fără voie văzînd-o pe babă că se îndreaptă şchiopătînd către ea şi se opreşte în faţa coşurilor.

- Tu eşti Hanna, zarzavagioaica ? întrebă baba, cu glas neplăcut şi croncănitor, clătinînd neîncetat din cap.

- Da, răspunse nevasta cizmarului. Doriţi să cumpăraţi ceva ?

- O să vedem, o să vedem ! Ce de ierburi, ce de ierburi ! Ai oare ce-mi trebuie mie ? zise baba şi, aplecîndu-se peste coşuri, începu să răscolească prin ele cu mîinile ei pămîntii şi urîte ; apucînd verdeţurile, atît de frumos şi de îngrijit rînduite, cu degetele-i ca de păianjen, subţiri, le apropia cînd pe unele, cînd pe altele, de nasul ei lung şi le mirosea.

Nevestei cizmarului i se rupea inima văzînd cum răscoleşte baba verdeţurile ei dragi, dar nu îndrăzni să spună nimic, căci cumpărătorul era în drept să cerceteze marfa şi, în afară de asta, simţea o groază ciudată uitîndu-se ia această femeie. După ce cotrobăi prua tot coşul, baba bombăni:

- Marfă proastă, ierburi proaste, nu găsesc nimic din ceea ce vreau ; era mult mai bine acum cincizeci de ani. Marfă proastă, marfă proastă !

Aceste vorbe îl supărară pe micul Iacob.

- Ascultă, eşti o babă neruşinată ! strigă el înciudat,întîi îţi vîri degetele urîte şi negre în verdeţurile astea frumoase şi le striveşti, apoi le apropii de nasul tău lung, pentru că nimeni dintre cei care te-au văzut să nu mai vrea să le cumpere, iar Acum spui despre marfa noastră că e proastă, cînd însuşi bucătarul ducelui cumpără de la noi.

 Bătrîna se uită pieziş la inimosul bălai; izbucni într-un hohot de rîs respingător şi zise cu glas răguşit:

- Băiete, băiete ! Iţi place, aşadar, nasul meu, frumosul meu nas lung ? O să ai şi tu unul, din mijlocul obrazului pînă peste bărbie.

În timp ce vorbea astfel, lunecă spre celălalt coş în care era aşezată varza. Apucă cu mîinile cele mai frumoase verze albe, le strînse pînă le strivi, apoi le aruncă talmeş-balmeş în coş şi spuse iar :

- Marfă proastă, varză proastă !

- Nu-ţi mai clătina atît de urît capul încoace şi încolo, strigă băiatul cu teamă, căci ai un gît subţire ca un cotor de varză şi s-ar putea frînge, şi atunci capul ar cădea ia coş; cine ar mai vrea oare atunci să târguiască de acolo ?

- Nu-ţi plac gîturile subţiri ? croncăni baba rîzînd. Tu să n-ai gît deloc, capul să-ţi stea înfipt între umeri ca să nu cadă de pe trupşorul cel mic !

- Nu mai trăncăni astfel de lucruri cu băiatul! spuse în sfîrşit nevasta cizmarului supărată de atâta cotrobăit, privit şi mirosit. Dacă vrei să cumperi ceva, grăbeşte-te! îmi goneşti toţi cumpărătorii.

- Bine, fie cum spui tu ! strigă baba, cu o privire duşmănoasă. Am să-ţi cumpăr verzele astea, pe toate şase; dar uite că mă sprijin în toiag şi nu pot căra nimic. Dă-i voie băieţelului tău să-mi ducă marfa acasă ; am să-l răsplătesc.

Băiatul nu vru să se ducă şi începu să plîngă, căci îi era groază de bătrîna cea urîtă ; dar maică-sa îi porunci cu toată asprimea să se ducă, socotind că-ar face un păcat s-o lase pe femeia aceea bătrînă şi slabă să care singură atîta greutate ; aproape plîngînd, băiatul făcu după cum i se poruncise, legă verzele într-o pînză şi plecă după bătrîna, prin piaţă.

Ea abia mergea şi le trebuiră aproape trei sferturi de ceas pînă ce ajunseră într-o mahala foarte îndepărtată a oraşului, în sfîrşit se opriră în faţa unei căsuţe dărăpănate. Aici baba scoase un cîrlig vechi şi ruginit din buzunar, îl vîrî cu îndemînare într-o găurică din uşă şi, deodată, uşa se dădu, scîrţîind, în lături.

Dar ce uimit fu micul Iacob când păşi în casă ! Pe dinăuntru, ea era minunat împodobită : tavanul şi pereţii erau de marmură, iar mobilele — din cel mai frumos abanos, bătute cu aur şi cu pietre şlefuite ; podeaua însă era de sticlă şi atît de lustruită, încît băiatul alunecă şi căzu de cîteva ori.

Bătrîna scoase un fluieraş de argint din buzunar şi fluieră o melodie care răsună asurzitor prin toată casa. îndată se iviră cîţiva cobai pe scări, şi tare se mai minună Iacob, văzîndu-i că merg în două labe, că au în picioare coji de nucă în loc de încălţări, că poartă veşminte omeneşti, iar pe cap au chiar pălărioare după ultima modă.

— Unde mi-aţi pus papucii, netrebnicilor ? strigă bătrîna şi-i lovi cu toiagul, de săriră în sus urlînd. Cît timp o să mai aştept ?

Ei se repeziră pe scări în sus şi se întoarseră ou o pereche de coji de nucă de cocos, căptuşite cu piele, pe care le traseră cu îndemînare în picioarele bătrînei.

Acum baba nu mai şchiopăta şi nu se mai poticnea. Aruncă toiagul şi alunecă cu repeziciune pe podeaua de sticlă, trăgîndu-l de mînă pe micul Iacob după ea. în sfîrşit se opri într-o odaie plină de fel de fel de lucruri casnice, aducînd a bucătărie, deşi mesele din lemn de mahon şi canapelele acoperite cu covoare scumpe s-ar fi potrivit mai bine într-o încăpere de zile mari.

- Stai jos, băiete, spuse bătrîna prietenos, aşezîndu-l în colţul unei canapele şi punînd o masă în faţa lui, astfel încît să nu mai poată ieşi. Stai jos, ai cărat o povară grea : capetele de oameni nu sînt atît de uşoare, nu sînt deloc uşoare.

- Mătuşă, de ce vorbeşti aşa de ciudat ? strigă băiatul. E adevărat că sînt obosit, dar eu am cărat verze, verzele pe care le-ai cumpărat de la mama.

- Ehei, te înşeli ! rîse baba şi, ridicînd capacul coşului, scoase de păr un cap de om.

Băiatul înlemni de spaimă ; nu putea înţelege ce se întîmplase, dar se gîndi la maică-sa.

«Dacă află cineva de aceste capete omeneşti, îşi zise el, desigur că o vor învinovăţi pe ea».

- Fiindcă eşti atît de cuminte, trebuie să te răsplătesc, mormăi bătrîna. Ai un pic de răbdare şi am să-ţi gătesc o supişoară de care o să-ţi aminteşti toată viaţa.

Vorbind astfel, baba fluieră iar. Veniră mai întîi o mulţime de cobai în veşminte omeneşti ; în faţă purtau şorţuri de bucătărie, iar de cingătorile lor atîrnau linguri de amestecat şi cuţite de bucătărie ; în urma lor ţopăiau în două labe o mulţime de veveriţe, cu şalvari turceşti largi şi pe cap cu căciulite verzi de catifea. Păreau să fie ajutoarele de bucătar, căci se căţărară cu mare iuţeală pe pereţi şi aduseră tigăi şi crătiţi, ouă şi unt, verdeţuri şi făină şi le aşezară pe plită! În vremea asta, baba aluneca mereu cu papucii ei de nucă de cocos încoace şi încolo şi băiatul văzu că-şi dădea osteneala să-i gătească ceva bun.

Focul începu curînd să duduie, tigaia prinse să sfîrîie şi să fumege, un miros plăcut se răspîndi prin odaie, iar baba alerga în sus şi în jos, cu veveriţele şi cu cobaii după ea, vîrîndu-şi nasul ei lung în oală de cîte ori trecea pe lingă plită.

 În sfîrşit, fiertura începu să clocotească, din oală se înălţară aburi, iar spuma dădu în foc. Atunci ea trase oala la o parte, umplu o ceaşcă de argint cu supă şi o puse în faţa micului Iacob.

 — Aşa, băiete, aşa, zise ea, mănîncă supişoara şi o să ai tot ce ţi-a plăcut atît de mult la mine. Ai să ajungi un bucătar priceput, ai să fii şi tu cineva, dar buruiana nu, buruiana n-ai să o găseşti niciodată. De ce n-a avut-o mama ta în coş ?

 Băiatul nu pricepea bine ce-i spunea şi privea cu tot mai multă luare-aminte supa, care-i plăcea nespus. Maică-sa îi gătise multe bucate gustoase, dar nici una nu-l plăcuse atît de mult. Din supă se înălţa un miros plăcut de verdeţuri şi de mirodenii; era în acelaşi timp şi dulce, şi acrişoară, şi foarte tare. În timp ce sorbea ultimele picături din minunata fiertură, cobaii aprinseră tămîie arabă, care se răspîndi în nori albăstrui prin odaie; norii se îngroşară din ce în ce şi se lăsară în jos. Mirosul de tămîie .Îl ameţi pe băiat; zadarnic îşi spunea că trebuie să se întoarcă la mama lui ; cu cit se îndemna mai mult, cu atît Îl cuprindea toropeala şi, în cele din urmă, adormi dus pe canapeaua bătrînei.

 Visă ceva ciudat. I se păru că baba îl dezbracă şi îl înveleşte în piele de veveriţă, că el începe să sară, să se caţăre ca o veveriţă, că se plimbă cu celelalte veveriţe şi cu cobaii, care erau nişte făpturi foarte cuminţi şi aşezate, şi că face cu ele slujbă la bătrînă. La început fu folosit numai ca lustragiu, adică trebuia să ungă cu ulei nucile de cocos pe care baba le purta ca papuci, să le frece pînă începeau să strălucească. Deoarece în casa părintească fusese adeseori pus la asemenea treburi, era îndemânatic ; cam după un an — aşa visă el mai departe — îl folosiră la treburi mai grele ; împreună cu alte veveriţe trebuia să prindă firicelele de praf din soare, iar cînd se strîngeau destule, să le cearnă prin cea mai fină sită de păr. Baba socotea că nu-i pe lume ceva mai bun ca firicelele de praf şi, neputînd să mestece bine din pricină că era ştirbă, punea să i se facă pîine din firicelele de praf din soare. După încă un an fu mutat între slujitorii care strîngeau apă de băut pentru bătrînă. Să nu credeţi că pentru asta săpau vreun puţ sau puneau un butoi în curte ca să curgă în el apă de ploaie ; făceau ceva mult mai năstruşnic : veveriţele şi lacob împreună ea ele trebuiau să culeagă rouă de pe trandafiri cu ajutorul unor coji de alune ; această rouă o bea bătrîna. Deoarece bea mult, -«sacagiii» trudeau din greu. După încă un an, fu pus la treburi casnice ; avea însărcinarea să cureţe podelele ; cum acestea erau din sticla, pe care se cunoştea orice boare, treaba nu era uşoară. Trebuia să frece cu peria şi să-şi lege cîrpe de picioare, alunecînd astfel prin odaie. În al patrulea an fu mutat în sfîrşit la bucătărie. Aceasta era o slujbă de cinste, la care se ajungea după încercări îndelungate, lacob sluji acolo ca ucenic pină ce ajunse meşter de prăjituri şi căpătă o îndemînare şi o iscusinţă atît de mari în tot ce privea gătitul bucatelor, încît se mira deseori de sine însuşi ; cele mai grele mîncăruri, plăcinte cu două sute de feluri de arome, supe din toate verdeţurile pămîntului, pe toate le învăţă, pe toate se pricepea acum să le facă repede şi bine. Trecuseră astfel vreo şapte ani de cînd se afla în slujba bătrînei, cînd, într-o zi, aceasta, scoţîndu-şi papucii de cocos şi luînd coşul şi toiagul ca să iasă în oraş, îi porunci să cureţe un pui, să-l umple cu verdeţuri şi să-l rumenească bine pină se va întoarce ea. Băiatul îi îndeplini poruncile cu toată iscusinţa. Suci gîtul puiului, îl opări cu apă clocotită, îi smulse cu îndemînare penele, îl curăţă de tuleie pînă ce pielea lui deveni netedă şi moale, apoi îi scoase măruntaiele. După aceea se apucă să aleagă verdeţurile cu care avea să umple puiul. În cămara de verdeţuri zări de data aceasta un dulăpior în perete a cărui uşă era pe jumătate deschisă şi pe care nu-l mai văzuse pînă atunci. Curios, se apropie să vadă ce se află înăuntru şi zări o mulţime de coşuleţe din care ieşea un miros tare şi plăcut. Deschise unul din coşuri şi găsi în el nişte ierburi de o formă şi culoare cu totul neobişnuite. Tulpina şi frunzele erau verzi-albastre şi aveau în vîrf o floricică de un roşu-aprins, tivit cu galben ; se uită gînditor la floare şi apoi o mirosi. Mirosea tot atît de tare ca supa pe care i-o gătise bătrîna. Mireasma era însă atît de puternică, încît băiatul începu să strănute din ce în ce mai nestăvilit şi, strănutînd, se trezi în cele din urmă.

Era culcat pe canapeaua bătrînei. Se uită uimit împrejur. «Cît de adevărat pare visul! îşi spunea el. Aş fi putut jura că mă preschimbasem într-o netrebnică de veveriţă, într-un semen al cobailor şi al altor lighioane, şi apoi că ajunsesem un bucătar iscusit. Ce-o să mai rîdă mama cînd am să-i povestesc ! Dar n-are să se supere că am dormit într-o casă străină, în loc s-o ajut la piaţă ?

Cu acest gînd se ridică, voind să plece ; trupul îi înţepenise din pricina somnului, mai ales ceafa, căci nu-şi putea mişca bine capul încoace şi încolo; îi venea să rîdă de el însuşi că era atît de ameţit de somn, încît, în fiece clipă, fără să-şi dea seama, ba se lovea cu nasul de un dulap, ba de un perete sau, cînd se întorcea repede, se izbea cu el de clanţa uşii.

Veveriţele şi cobaii alergau scîncind în jurul lui, ca şi cînd ar fi vrut să-l petreacă ; ajuns în prag, el îi pofti chiar s-o facă, fiind făpturi drăgălaşe, dar ele fugiră înapoi în casă, pe cojile lor de nucă, şi le auzi numai de departe vaietele.

Partea aceasta a oraşului unde îl dusese bătrîna era destul de îndepărtată şi Iacob abia izbuti să se descurce prin ulicioarele înguste, unde oamenii începură să se îmbulzească spre a vedea, după cum i se păru lui, un pitic ce se arătase prin apropiere pretutindeni auzi strigăte :

— Hei, ia priviţi ce pitic pocit! De unde o veni ? Vai, ce mas lung are, şi ce cap lipit de umeri, ce mîini urîte, pămîntii !

În alte ocazii ar fi vrut şi el să-l vadă, căci îi plăcea foarte mult să privească uriaşi, pitici şi orice pocitanie ciudată ; dar acum trebuia să se grăbească ca să ajungă la maică-sa. 

Cînd ajunse în piaţă, îl cuprinse teama. Mama lui şedea încă acolo şi mai avea destule fructe în coş — deci el nu dormise prea mult — dar de departe i se păru că era foarte mîhnită ; nu mai îndemna trecătorii să cumpere, ci îşi sprijinea capul în mîini şi, cînd el se apropie, i se păru că era mai palidă ca de obicei. Băiatul şovăi, neştiind ce să facă ; în sfîrşit, îşi luă inima în dinţi, se strecură prin spate, puse cu gingăşie nuna pe braţul ei şi spuse :

- Ce ai, mămico ? Eşti supărată pe mine ?

Femeia se întoarse spre el, dar se dădu înapoi cu un ţipăt de groază :

- Ce vrei de la mine, pitic pocit ? strigă ea. Hai, pleacă de-aici! Nu-mi plac asemenea glume prosteşti. 

- Ce-i cu tine, mamă ? întrebă Iacob speriat. Desigur, nu te simţi bine ; de ce vrei să-ţi alungi fiul ?

- Ţi-am mai spus, vezi-ţi de drum ! răspunse Hanna mînioasă. De la mine nu vezi nici un ban pentru şolticăriile tale, stîrpitură !

- Într-adevăr, Dumnezeu i-a luat minţile ! îşi spuse tăiatul amărît, ca pentru sine. Cum să fac acum ca s-o duc acasă ? Dragă mămico, fii înţelegătoare, uită-te bane la mine ! Sînt fiul tău, Iacob al tău.

- Gluma asta mi se pare prea deşucheată ! strigă Hanna vecinei. Ia te uită, piticul ăsta urît stă aici, îmi goneşte toţi muşteriii şi- i bate ș joc de nenorocirea mea, zicând :

-«Eu sînt Iacob, fiul tău.» Neruşinatul !

Atunci vecinele se sculară în picioare şi începură să-l ocărască cum le venea mai bine — şi ştiţi cît de straşnic se pricep precupeţele la asta — făcîndu-l cu ou şi cu oţet, strigîndu-i că-şi bate joc de nenorocirea bietei Hanna, al cărei frumos băiat fusese răpit acum şapte ani, şi ameninţîndu-l cu toatele că vor sări la el să-l zgîrie, dacă n-o să plece de îndată. Sărmanul Iacob mi ştia ce să mai zică despre toate astea. După cum era încredinţat, în dimineaţa aceea fusese, ca de obicei, cu maică-sa în piaţă, o ajutase să aşeze fructele, apoi plecase cu baba acasă la ea, mîncase supă, dormise puţin, iar acum se îniapoiase ; mama şi vecinele spuneau însă că între timp se scurseseră şapte ani şi îi strigau pitic pocit ! Ce se întâmplase oare cu el ? Cînd văzu că maică-sa nu vrea să mai ştie de el, ochii i se umplură de lacrimi şi coborî strada amant, spre dugheana unde, peste zi, tatăl său peticea încălţămintea.

«Să văd, se gîndi în sinea lui, dacă nici el nu mai vrea să ştie de mine. Am să mă aşez în prag şi am să vorbesc cu el.»

Cînd ajunse la dugheana cizmarului, se opri în prag şi privi înăuntru. Meşterul lucra atît de zorit, încît nici nu-l văzu. Dar cînd îşi aruncă întâmplător ochii spre uşă, scăpă din mîini pantoful, aţa şi sula şi strigă îngrozit:

- Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i arătarea asta, ce-i pocitania asta ?

- Bună seara, meştere ! zise băiatul, intrînd în atelier. Cum o mai duci ?

- Prost, prost, domnişorule, răspunse tatăl, spre mirarea lui Iacob, părînd că nu-l recunoaşte nici el. Nu mă mai ajută mâinile. Sînt atît de singur, îmbătrânesc şi totuși nu-mi dă mîna să-mi iau un ajutor.

- Nu ai un fiu care să-ţi ajute din cînd în cînd la lucru ? întrebă băiatul mai departe.

- Am avut unul îl chema Iacob; acum ar fi fost un flăcău înalt şi sprinten şi ar fi avut douăzeci de ani. El m-ar fi ajutat straşnic. De, aşa mai făceam şi eu ! De la doisprezece ani se dovedise harnic şi îndemânatic, prinsese şi ceva din meserie ; era chipeş şi plăcut în purtări; el mi-ar fi adus muşterii atît de mulţi că n-aş mai fi peticit încălţări, ci aş fi făurit numai ghete noi ! Dar aşa se întîmplă în viaţă !

- Şi unde ţi-e băiatul ? întrebă Iacob ,pe taică-su cu voce tremurătoare.

- Dumnezeu ştie, răspunse acesta. Acum şapte ani, da, atît e de atunci, ne-a fost furat din piaţă.

- Acum şapte ani ! strigă Iacob îngrozit.

- Da, domnişorule, acum şapte ani ! îmi amintesc că astăzi cum a venit nevasta acasă, plîngînd şi văicărindu-se că l-a aşteptat toată ziua să se înapoieze, că l-a căutat şi a întrebat peste tot, dar nu l~a mai găsit. Eu am ştiut şi am spus totdeauna că o să se întâmple ceva ; Iacob era un băiat chipeş, nimic de zis, iar nevastă-mea se mîndrea cu el şi îi plăcea cind oamenii îl lăudau. Adeseori îl trimitea cu zarzavaturi sau cu alte celea în case avute. Şi nu făcea rău, căci era întotdeauna bine răsplătit. Dar eu îi spuneam mereu : «Ai grijă, oraşul e mare, în el locuiesc mulţi oameni răi, ai grijă de Iacob !» Şi aşa cum am spus, aşa s-a întâmplat. O dată a venit în piaţă, o femeie bătrînă şi urîtă, s-a tocmit pentru fructe şi zarzavaturi şi, la urmă, a cumpărat atîtea verze, încît nu le-a putut duce singură. Nevastă-mea, miloasă, a trimis băiatul s-o ajute. Şi din clipa aceea nu l-am mai văzut.

- Şi zici că de atunci au trecut şapte ani ?

- Şapte ani se împlinesc la primăvară. L-am căutat, am întrebat de el din casă în casă şi fiindcă mulţi îl cunoşteau pe drăgălaşul copil şi-l îndrăgiseră, l-au căutat împreună cu noi, dar totul a fost în zadar. Nimeni n-o cunoştea pe femeia care cumpărase zarzavatul, doar o bătrînă de nouăzeci de ani spunea că s-ar putea să fi fost zâna cea rea a buruienilor, care vine în oraş o dată la cincizeci de ani pentru fel şi fel de cumpărături.

Astfel vorbi tatăl lui Iacob, bătînd în acelaşi timp zdravăn la pantof şi trăgind sfoara cu amîndouă mîinile. Băiatul pricepu încetul cu încetul ce se întâmplase cu el şi anume că nu visase, ci chiar trăise şapte ani la zîna cea rea, slujind-o în chip de veveriţă - Mînia şi durerea îi umplură inima, mai-mai s-o spargă. Şapte ani din viaţă îi răpise baba. Şi ce dobîndise în schimb ? învăţase să cureţe papuci din coji de nucă de cocos şi să lustruiască pardoseala de sticlă a unei odăi ? ! învăţase de la cobai toate tainele bucătăriei ? ! Rămase aşa o bună bucată de vreme, gîndindu-se la soarta sa ; în cele din urmă, tatăl său îl întrebă :

- Doriţi poate să vă lucrez ceva, domnişorule ? O pereche de pantofi noi cumva ? Sau, adăugă el zîmbind, o îmbrăcăminte pentru nas, poate ?

- Ce-ai cu nasul meu ? întrebă Iacob. Ce nevoie am de o îmbrăcăminte pentru el ?

- Ei, răspunse cizmarul, fiecare cum crede, dar trebuie să-ţi spun : dacă aş avea un nas atît de urît, mi-aş face o îmbrăcăminte din piele trandafirie şi lucioasă. Priveşte bucata asta de piele! Ce frumoasă e! E adevărat că ţi-ar trebui un cot cel puţin, dar ţi-ar apăra bine nasul, domnişorule ; nu te-ai „ mai lovi de orice uşcior, de orice trăsură de care ai vrea să te fereşti. 

Tînărul înlemni de spaimă ; îşi pipăi nasul: era gros şi lung de două palme ! Aşadar, astfel îl sluţise baba ; de aceea nu-l recunoscuse mamă-sa, de aceea i se spunea pitic pocit.

- Meştere ! se adresă el cizmarului, aproape plîngînd. N-ai vreo oglindă la îndemînă, ca să mă pot privi?

- Domnişorule, răspunse tată-său cu gravitate, n-ai un chip cu care să te poţi mîndri şi n-ai de ce să te uiţi în fiece clipă în oglindă. Ăsta-i un obicei caraghios ; dezvaţă-te de el.

- Vai, lasă-mă să mă uit în oglindă ! strigă băiatul. Nu din fudulie, fii sigur.

- Nu-mi mai bate capul, că n-am nici o oglindă; nevasta are o oglinjoară, dar nu ştiu unde o pune. Dacă vrei să te vezi totuşi în oglindă, uite, peste drum stă Urban, bărbierul ; el are o oglindă, de două ori cît capul dumitale ; acolo poţi să te priveşti cît vrei. Şi acum, bună ziua !

Vorbind astfel, tatăl îl scoase uşurel din prăvălie, închise uşa în urma lui şi se aşeză din nou la lucru. îndurerat, tînărul se duse peste drum, la Urban bărbierul pe care-l cunoştea de mult.

— Bună dimineaţa, Urban, îi spuse el. Am venit să te rog ceva. Fii bun şi lasă-mă să mă uit puţin în oglinda dumitale.

- Poftim, cu plăcere ! strigă bărbierul rîzînd, iar muşteriu săi, cărora trebuia să le radă barba, începură să rîdă în hohote şi ei. Eşti o mîndreţe de băiat: subţire şi gingaş, cu gîtişor ca de lebădă, cu minute de prinţesă şi cu năsucul cîrn, nici că se află altul mai frumos ! Eşti tare mîndru de el, desigur ; hai, uită-te cît pofteşti ! Nu vreau să se spună despre mine că din pizmă nu te-am lăsat să te uiţi în oglinda mei !

La vorbele bărbierului, frizeria răsună de hohote de rîs.

Între timp, tînărul se apropie de oglinda şi se privi. Ochii i se umplură de lacrimi:

«Da, scumpă mamă, aşa, într-adevăr, n-ai putut să-l recunoşti pe lacob al tău, îşi spuse el în gînd. Nu astfel arăta el în zilele fericite cînd te mîndreai cu el în faţa oamenilor!»

Avea nişte ochi mici ca de porc, iar nasul uriaş îi atîrna peste gură pînă la bărbie ; gît părea că nu are deloc, căci capul era înfipt adinc între umeri şi cînd îl mişca la dreapta sau la stingă, simţea că-l doare rău ; era tot atât de înalt ca şi acum şapte ani, cînd avusese doisprezece ani — dar între doisprezece şi douăzeci de ani, în loc să crească în înălţime ca toţi oamenii, el crescuse în lăţime ; spatele şi pieptul i se lăţiseră, arătînd ca un sac mic, dar bine îndesat; trupul lui greoi se sprijinea pe nişte picioruşe slabe, ce păreau neputincioase să susţină atîta greutate ; în schimb, cu atît mai lungi îi erau braţele ce atîrnau de-a lungul trupului; erau la fel de lungi ca şi ale unui om în toată firea; mîinile îi erau butucănoase şi pămîntii. iar degetele lungi ca fusele, şi cînd le întindea putea atinge pămîntul fără să se aplece. Astfel arăta acum lacob ; el era acest pitic slut.

Îşi aminti de dimineaţa aceea cînd bătrîna se apropiase de coşurile mamei sale. Toate cele de care-şi bătuse joc atunci — nasul lung, degetele urî te — le avea şi el acum ; numai gîtul deşirat şi tremurător al babei nu-l avea.

— Ei, prinţişorule, te-ai uitat destul ? întrebă bărbierul, care se apropiase de el şi-l privea rîzînd. Întradevăr, să vrei să visezi asemenea arătare caraghioasă şi n-ai putea. Hei, flăcăiaşule, iată ce părere am eu : în frizeria mea intră destui muşterii, dar în ultimul timp nu atîţia cîţi aş dori eu. Asta, fiindcă vecinul meu, bărbierul Spumă» a adus nu ştiu de unde un uriaş care atrage muşteriii. Ei bine, un uriaş nu-i lucru mare ; un omuleţ ca tine e însă altceva. Intră la mine în slujbă, piciule ; o să ai casă, masă, simbrie, îmbrăcăminte, de toate ; pentru asta, te aşezi dimineaţa în faţa uşii, chemi oamenii înăuntru, îmi faci clăbucul şi pui muşteriilor şervetul la gît ! Fii sigur c-o să ne înţelegem bine amîndoi. O să am mai mulţi muşterii decît cel cu uriaşul, şi toţi, cu plăcere, cit să-ţi dea un bacşiş.

Tânărul se mînie în sinea sa auzind acea propunere de a sluji drept momeală la un bărbier. Dar oare nu trebuia el să îndure batjocura cu răbdare ? De aceea, foarte liniştit, ti spuse bărbierului că nu avea timp pentru astfel de îndeletniciri şi-şi văzu de drum. Dacă femeia cea rea îi sluţise trupul, nu avusese nici o putere asupra minţii sale ; Iacob îşi dădea prea bine seama că nu mai gîndea şi simţea ca acum şapte ani ; în acest răstimp se făcuse mai deştept, mai înţelegător ; nu-şi căina frumuseţea pierdută, nici trupul hîd ; îl mîhnea numai faptul că fusese gonit de la uşa tatălui său ca un cîine de pripas. De aceea hotărî să mai facă o încercare la maică-sa.

Ajuns în piaţă, se apropie de ea şi o rugă să-l asculte liniştită, fi aminti de ziua cind plecase cu bătrîna, îi vorbi de toate întâmplările copilăriei sale; îi povesti apoi cum slujise şapte axiala, o iazmă, ca veveriţă, şi cum l-a sluţit pentru că-şi bătuse atunci joc de ea.

Nevasta cizmarului nu mai ştia ce să creadă. Toate amintirile din copilărie pe care i le povestise se potriveau, dar cînd îi spuse că a fost veveriţă timp de şapte ani, strigă :

- Nu se poate, nu există iazme !

Şi cînd îl privea, îi era silă de pocitania de pitic şi nu-i venea să creadă că putea fi feciorul ei. În sfîrşit, socoti că cel mai bun lucru era să vorbească cu bărbatul ei despre toate acestea. îşi strînse coşurile şi îl pofti să vină cu ea. Astfel ajunseră la dugheana cizmarului.

- Ia ascultă, îi zise acestuia, dumnealui spune că e Iacob, fiul nostru pierdut. Mi-a povestit cum a fost furat acum şapte ani şi cum a fost vrăjit de o iazmă.

— Aşa ? o Întrerupse cizmarul mînios. Ţi-a istorisit el asta ? Stai tu, pişicherule ! Eu i-am povestit despre toate acum un ceas şi a alergat la tine să te înşele ! Zici că eşti vrăjit, băieţaş ? Stai că dezleg eu vraja !

Şi luînd o legătură de curele pe care tocmai le tăiase, se repezi la băiat şi începu să-l croiască pe spinare şi peste braţele cele lungi, încît acesta izbucni în ţipete de durere şi o luă la fugă, plîngînd. În acel oraş, ca pretutindeni, erau puţine suflete miloase care să vină în ajutor unui nenorocit, care mai era şi slut pe deasupra. Şi, astfel, nefericitul pitic rabdă toată ziua de foame şi de sete, iar seara fu nevoit să se aciueze pe treptele tari şi reci ale unei biserici.

Dar cînd razele soarelui îl treziră a doua â dimineaţa, el chibzui cum să-şi cîştige pîinea, căci tată-său şi maică-sa îl alungaseră. Era prea mîndru ca să slujească drept momeală la un bărbier, nu voia să fie privit ca un caraghios pentru bani; dar de ce să se apuce ? Atunci îşi aminti că, sub înfăţişarea de veveriţă, învăţase să gătească foarte bine ; credea pe drept cuvînt că putea întrece mulţi bucătari; se hotărî deci să-şi folosească cunoştinţele.

De aceea, de îndată ce străzile prinseră viaţă şi ziua de muncă începu, el intră mai întîi în biserică şi-şi făcu rugăciunea de dimineaţă, apoi o porni la drum. Prinţul, stăpînitorul acelei ţări, era un mîncăcios binecunoscut şi un iubitor de ospeţe, căruia îi plăceau bucatele alese ; drept care îşi aducea bucătarii din toate colţurile lumii.

Tînărul se îndreptă spre castelul lui. Cînd ajunse la poarta dinafară, paznicii îl întrebară ce doreşte şi începură să-l ia în bătaie de joc ; el însă întrebă de mai-marele bucătarilor. Ei se porniră pe rîs şi-l conduseră în curte ; pe unde trecea, slujitorii se opreau, se uitau după el, rîdeau şi porneau în urma lui, aşa încît, încetul cu încetul, se strinse un alai mare de slujitori de toate felurile care se îndreptau spre scările palatului : grăjdarii zvîrliră ţesalele, ştafetele veniră în goană, cei ce băteau covoarele se opriră — toţi se îmbrînceau şi dădeau fuga ; se stîrni o învălmăşeală, de parcă duşmanul s-ar fi aflat în faţa porţilor, iar văzduhul vui de strigăte :

- Un pitic, un pitic ! Aţi văzut piticul ?

Atunci se ivi în uşă supraveghetorul palatului, mînios, cu un gîrbaci uriaş în mînă :

- Hei, blestemaţilor, de ce faceţi atîta gălăgie ? Nu ştiţi că stăpînul doarme încă ?

Vorbind astfel, el roti gîrbaciul prin aer şi-l lăsă să cadă cu putere pe spinările unor grăjdari şi paznici.

- Stăpîne, strigară ei, nu vezi ? Aducem un pitic, un pitic cum nu s-a mai văzut!

Dînd cu ochii de prichindel, supraveghetorul palatului îşi stâpîni cu greu nasul, temîndu-se ca nucumva, rîzînd, să-şi piardă fala. De aceea îi goni pe toţi cu biciul, îl chemă pe pitic înăuntru şi-l întrebă ce doreşte. Cînd auzi că vrea să vorbească cu mai-marele bucătarilor, zise :

- Nu, fiule ; la mine. la supraveghetorul casei, trebuie să vii. Vrei să te faci măscăriciul prinţului, nu-i aşa ?

- Nu, domnule, răspunse piticul Sint un bucătar priceput şi cunosc fel de fel de mîncăruri alese ; duceţi-mă la mai-marele bucătarilor, poate o avea nevoie de mine.

- Fie după voia ta, mititelule. Intre noi fie vorba, eşti un băietan fără minte. La bucătărie ! Ca măscărici n-ai munci mai nimic : ai mînca, ai bea după pofta inimii şi ai căpăta haine frumoase. Dar hai să vedem dacă te pricepi a de bine la gătit ca să fii bucătarul prinţului ; iar ca ajutor de bucătar ar fi păcat să-ţi pierzi vremea.

Cu aceste cuvinte, supraveghetorul palatului îl luă de mină şi-l duse spre încăperile mai-marelui bucătarilor.

- Cinstite domn, spuse acestuia piticul şi făcu o plecăciune atît de adîncă. incit atinse covorul cu nasul, nu aveţi nevoie de un bucătar iscusit ?

Meşterul bucătar îl privi din cap pînă în picioare, apoi izbucni în ris.

- Cum ? strigă el. Tu, bucătar ? Crezi că aici sint plite atît de joase ca să te poţi tu uita pe ele chiar dacă te-ai ridica în vîrful picioarelor şi ţi-ai întinde capul dintre umeri ? Măi mititelule ! Cine te-a trimis la mine ca să te faci bucătar şi-a bătut joc de tine. Astfel vorbi mai-marele bucătarilor rîzînd. şi împreună cu el rîseră supraveghetorul palatului şi toţi slujitorii ce se aflau în încăpere.

Piticul însă nu se dădu bătut.

- Ce preţ are un ou sau două, puţin sirop şi vin,făină şi mirodenii într-o casă unde ele se află din belşug ? zise el. Porunciţi-mi să vă prepar ceva să vă lingeţi pe degete, făceţi-mi rost de cele ce-mi trebuie şi am să pregătesc totul repede, în faţa dumneavoastră. Parcă văd că o să spuneţi : -«Straşnic bucătar ! Aşa glăsui tînărul şi tare ciudat îi mai străluceau ochişorii, iar nasul lung i se bălăbănea încoace şi încolo şi îşi mişca degetele subţiri în timp ce vorbea.

- Fie ! strigă meşterul bucătar şi-l luă pe supraveghetor de braţ. Fie, de dragul unei glume, să mergem la bucătărie.

Trecură prin mai multe săli şi coridoare şi ajunseră în sfîrşit la bucătărie. Aceasta era o clădire înaltă şi largă, foarte frumos Jinduită ; focul ardea neîncetat în douăzeci de cuptoare, printre care curgea un pîrîiaş limpede, în ale cărui ape zburdau peşti; merindele ce trebuiau să fie tot timpul la îndemână se aflau aşezate în dulapuri de marmură şi lemn scump, iar la dreapta şi la stînga se înşirau zece săli în care găseai tot ce era mai bun şi mai gustos în toate ţările, începînd cu Ţara francilor şi pînă în ţara lui Soare-Răsare. Ajutoarele alergau în toate părţile, mînuind cazane şi crătiţi, polonice şi furculiţe ; cînd intră mai-marele lor în bucătărie, toţi rămaseră nemişcaţi ; se auzea numai pîrîitul focului şi susurul apei.

- Ce-a poruncit măria-isa astăzi, pentru gustarea de dimineaţă ? întrebă mai-marele pe cel dintîi bucătar, un om în vîrstă.

- Stăpîne, a binevoit să ceară supă daneză şi perişoare roşii de Hamburg.

- Bine, zise mai-marele bucătarilor. Ai auzit ce doreşte stăpînul să mănînce ? Te încumeţi să găteşti aste bucate greu de făcut ? Perişoarele n-o să le izbuteşti în nici un caz ; felul în care se fac e secret.

- Nimic mai uşor, răspunse piticul, spre uimirea tuturor, căci gătise deseori aceste bucate cînd era veveriţă. Nimic mai uşor ! Pentru supă să mi se dea cutare şi cutare ierburi, mirodenii, untură de mistreţ, rădăcini şi ouă ; iar pentru perişoarer cutare şi cutare, zise el mai încet ca să-l audă numai maimarele şi cel dintîi bucătar, pentru perişoare îmi trebuie patru feluri de carne, puţin vin, untură de raţă, ghimber şi o anumită buruiană ce se numeşte alinarea-stomaculul.

- Ei, pe sfîntul Benedit! La ce vrăjitor ai învăţat? strigă bucătarul uimit. Ai; spus totul întocmai, iar despre buruiana alinarea-stomacului n-am ştiut nici noi ; da, asta are să facă perişoarele şi mai gustoase. Eşti o minune de bucătar !

- Asta n-aş fi crezut-o, spuse mai-marele bucătarilor. Dar să-l lăsăm să încerce. Daţi-i ce-a cerut, vase şi de toate, şi lăsaţi-l să pregătească mâncarea.

Porunca se îndeplini şi totul fu pregătit pe plită ; dar iată că piticul abia de ajungea cu nasul pînă la plită. De aceea fură puse alături cîteva scaune, deasupra lor o lespede de marmură, iar mica făptură fu poftită să-şi înceapă treaba. În jur, într-un cerc mare, stăteau bucătarii, ajutoarele de bucătar, rîndaşii şi tot felul de slugi, privind şi minunîndu-se cît de repede şi de uşor i se mişcau murale, cît de curat şi de frumos pregăteşte totul. Cînd fu gata cu toate, porunci să se pună cratiţele pe foc şi să fie lăsate să fiarbă pină va striga el; apoi începu să numere : unu, doi, trei şi aşa mai departe, şi cînd numără pînă la cinci sute, strigă : -«Gata !» Cratiţeîe fură scoase, iar tânărul pofti pe meşterul bucătar să guste. Al doilea bucătar porunci unui ajutor să-i aducă o lingură de aur, o clăti în apă şi o întinse mai-marelui său, care se apropie cu o faţă gravă de plită, luă din mîncăruri, gustă, închise ochii, plescăi de plăcere şi zise :

- Minunat, pe viaţa măriei sale, minunat ! Nu vrei să iei şi dumneata o lingură, supraveghetorule ? Acesta făcu o plecăciune, luă lingura, gustă şi nu mai putu de plăcere şi de bucurie :

- Cu toată preţuirea ce o am pentru iscusinţa dumitale;dragă meştere, care eşti un bucătar priceput, sînt totuşi în credinţat că n-ai fi putut face atît de bine nici supa, nici perişoarele de Hamburg.

După el gustă şi bucătarul al doilea. Acesta îi strînse piticului mîna cu toată cinstirea şi spuse :

- Mititelule, eşti un meşter desăvîrşit; într-adevăr, buruiana alinarea-stomacului a dat mîncării un gust cu totul deosebit.

In aceeaşi clipă intră în bucătărie un slujitor al prinţului şi spuse că stăpinul cere masa. Mîncărurile fură aşezate pe tăvi de argint şi duse prinţului ; mai-marele bucătarilor îl luă însă pe pitic în odaia sa ca să stea de vorbă cu el. Dar abia trecu jumătate din timpul trebuincios ca să spui «Tatăl nostru»- (aceasta este o rugăciune a ghiaurilor, o, stăpîne, şi nu ţine nici pe departe cît rugăciunea credincioşilor), că veni un slujitor şi-l chemă pe mai-marele bucătarilor la stăpînul său. Acesta îşi puse repede veşmintele de sărbătoare şi plecă cu slujitorul. Prinţul era foarte vesel. Mincase tot ce fusese pe tăvile de argint, iar cînd meşterul intră, tocmai îşi ştergea barba.

- Ascultă, meştere, spuse el, pînă acum am fost întotdeauna foarte mulţumit de bucătarii tăi ; dar, ia spune-mi, cine a gătit azi ? De cînd stau pe tronul strămoşilor mei, n-am gustat o mîncare atît de minunată ! Spune-mi cum se numeşte bucătarul şi am să-i dăruiesc cîţiva galbeni.

- Stăpîne, e o poveste ciudată, răspunse mai-marele bucătarilor, şi-i povesti cele petrecute de dimineaţă: cum sosise un pitic care voia neapărat să intre în slujbă ca bucătar şi cum se petrecuseră lucrurile. Prinţul se miră foarte, chemă pe pitic în faţa lui şi-l întrebă cine e şi de unde vine. Bietul Iacob nu putu să-i spună, desigur, că era vrăjit şi că slujise mai înainte ca veveriţă. Totuşi rosti adevărul cînd povesti că rămăsese orfan - şi că învăţase la o bătrînă.

Prinţul nu întrebă mai mult şi privi vesel înfăţişarea ciudată a noului său bucătar.

- Dacă vrei să rămîi la mine, zise el, am să-ţi dau cinci zeci de galbeni pe an, un veşmînt de sărbătoare şi două rînduri de purtare. Pentru asta însă trebuie să-mi pregăteşti tu însuţi,zilnic, gustarea de dimineaţă, să porunceşti cum să se gătească masa de prînz, şi, îndeobşte, să-mi supraveghezi bucătăria. Deoarece fiecare slujitor clin palatul meu capătă un nume de la mine, ai să te numeşti de acum încolo Nas-Lung şi ai să îndeplineşti slujba de ajutor al mai-mărelui bucătar. Piticul Nas-Lung căzu în genunchi la picioarele puternicului prinţ al francilor, îi sărută tălpile şi făgădui să-l slujească cu credinţă. Astfel, tînărul îşi găsise un adăpost şi-şi făcea datoria cu cinste. Se poate spune că prinţul era alt om de cînd se afla în casa lui piticul Nas-Lung. înainte vreme el obişnuia să arunce în capul bucătarilor castroanele şi tăvile ce i se aduceau ; însuşi mai-marelui bucătarilor îi zvîrlise o dată o pulpă-friptă de viţel, care nu era destul de fragedă, lovindu-l atît de tare în cap, încît acesta căzuse grămadă şi trebuise să stea trei zile în pat. E adevărat că prinţul dregea cu cîţiva pumni de galbeni ceea ce făcea la mînie, dar, cu toate acestea, nici un bucătar nu se apropiase cu bucatele de el fără să tremure şi să se teamă. De cînd sosise piticul la palat, totul parcă se schimbase ca prin farmec. Prinţul mînca acum de cinci, în loc de trei ori pe zi, desfătîndu-se cu iscusinţa celui mai mititel slujitor al lui, şi pe chipul său nu se citea niciodată nemulţumirea. Nu, el găsea totul nou, minunat, era vesel şi binevoitor şi se îngraşă pe zi ce trecea.

Deseori, în timpul mesei, poruncea să vină mai-marele bucătarilor şi piticul Nas-Lung, îi aşeza pe unul la dreapta, şi pe altul la stingă sa, şi le vîra în gură, cu mîna lui, cîte o îmbucătură din gustoasele mîncăruri, bunăvoinţă pe care amîndoi ştiau s-o preţuiască. Piticului i se dusese faima în tot oraşul. Oamenii se rugau de mai-marele bucătarilor să-i lase să-l vadă pe pitic gătind^ iar unii dintre bărbaţii de vază dobîndiseră învoirea prinţului ca slujitorii lor să înveţe să gătească de la pitic, ceea ce îi aducea acestuia un cîştig frumos, căci fiecare plătea zilnic cîte o jumătate de galben. Şi pentru ca ceilalţi bucătari să-i rămînă prieteni şi să nu-l pizmuiască, piticul Nas-Lung le dădea lor banii pe care-i cîştiga de la cei pe care-i învăţase să gătească. Astfel trăi Nas-Lung aproape doi ani în belşug şi cinste, şi numai gîndul la părinţii lui îl mîhnea. Astfel trăi el şi nimic de seamă nu se întâmplă, pînă cînd, într-o bună zi, iată că se petrecu ceva. Piticul Nas-Lung era foarte ager şi priceput la cumpărături. De aceea, de cîte ori avea vreme, se ducea singur la piaţă ca să cumpere păsări şi fructe. Intr-o dimineaţă se duse la tîrgul de păsări ca să caute nişte gîşte mari şi grase, aşa cum îi plăceau stăpînului său. Se plimbă cercetător de cîteva ori în sus şi în jos. Ivirea lui acolo, departe de a stîrni rîsul şi batjocura, îi aducea preţuirea tuturor, toţi ştiind că e vestitul bucătar al prinţului, fiecare gîscăreasă fiind fericită cînd îl vedea îndreptîndu-se spre ea.

Deodată, Nas-Lung zări la capătul unui şir de tarabe, într-un colţ, o femeie care avea gîşte de vînzare, dar nu-şi lăuda marfa ca celelalte şi nu ademenea muşteriii. Se apropie de ea, măsură din ochi şi cîntări gîştele. Erau tocmai aşa cum dorea el; cumpără trei gîşte împreună cu coteţul lor, îl ridică pe umerii lui laţi şi făcu cale întoarsă. I se păru deodată ciudat că numai două din gişte gîgîîau şi ţipau, aşa cum fac gîştele obişnuite : cea dea treia însă stătea liniştită şi tăcută, dar ofta şi suspina ca un om.

- Trebuie să fie bolnavă, spuse eL să mă grăbesc s-o tai şi s-o gătesc.

Dar gîsca răspunse limpede şi cu glas tare :

— De mă atingi cumva, Eu te voi muşca. Gîtul de-mi vei tăia, în groapă te voi băga. Înspăimîntat, piticul Nas-Lung lăsă coteţul jos. iar gîsca .Îl privi cu ochii ei frumoşi şi deştepţi şi oftă.

- Ei, drace! strigă Nas-Lung. Poţi să vorbeşti, domnişoară gîscă ? Asta n-aş fi crezut-o. Ei, nu-ţi fie frică ! Ştiu ce-i viaţa şi n-am să omor o pasăre atît de deosebită. Dar fac prinsoare că n-ai fost totdeauna ceea ce eşti acum. Şi eu am fost odată o veveriţă dispreţuită.

- Ai dreptate, răspunse gîsca, nu m-am născut cu această înfăţişare ruşinoasă. Vai, la leagănul meu nu mi s-a spus că Mimi, fiica marelui Wetterbock, va fi ucisă în bucătăria unui prinţ !

- Linişteşte-te, dragă domnişoară Mimi, o îmbărbăta piticul Pe cuvîntul meu de cinste şi de ajutor de meşter bucătar al luminăţiei sale că nimeni nu se va atinge de dumneata. Am să-ţi fac un coteţ chiar în încăperile mele o să ai ce mînca pe săturate, iar cînd n-o să am treabă, am să stau de vorbă cu dumneata. Celorlalţi slujitori din bucătărie am să le spun că vreau să te îngraş pentru prinţ cu ierburi rare şi. de îndată ce se iveşte prilejul, îţi dau drumul.

Gîsca îi mulţumi cu lacrimi în ochi,iar piticul făcu aşa cum făgăduise — tăie celelalte două gîşte, iar pentru Mimi făcu un coteţ separat, spunînd că vrea s-o pregătească pentru prinţ într-un fel cu totul deosebit. De asemenea, nu-i dădu hrana obişnuită pentru gîşte, ci prăjituri şi dulciuri. Ori de cîte ori avea timp. se ducea să stea de vorbă cu ea şi s-o mîngîie. Îşi povestiră unul altuia ceea ce li se întîmplase şi astfel piticul află că gisca era fiica vrăjitorului Wetterbock, care trăia pe insula Gotland. Acesta se certase cu o zînă bătrînă şi rea, care-l învinsese prin uneltiri şi înşelăciuni ; drept răzbunare, zîna o prefăcuse în gîscă şi o dusese pînă aici, atît de departe.

După ce piticul Nas-Lung povesti şi el prin ce trecuse, Mimi îi spuse:

- Mă pricep eu la de-alde astea. Ne-a arătat nouă tata,mie şi surorii mele, unele lucruri, atît cît putea să ne dezvăluie. Cît despre cearta din faţa coşurilor cu verdeţuri, felul în care te-ai prefăcut în veveriţă îndată ce ai mirosit o buruiană, precum şi unele din vorbele bătrînei, pe care mi le-ai spus, îmi dovedesc că ai fost vrăjit cu ierburi ; deci, dacă ai să găseşti buruiana la care s-a gîndit bătrîna cînd te-a vrăjit, ai să fii dezlegat.

Slabă mîngîiere pentru tînăr, căci unde să găsească el acea buruiană ? Totuşi el îi mulţumi şi mai prinse puţină inimă.

In timpul acesta, prinţul primi ca oaspete pe un stăpînitor vecin, prietenul său. El îl chemă pe piticul Nas-Lung în faţa-lui şi îi spuse :

- A venit vremea să-mi arăţi dacă-mi slujeşti cu credinţă şi dacă eşti iscusit în meşteşugul tău. Acest stăpînitor care-i acum oaspetele meu este acela care, precum se ştie, în afară de mine, e deprins să mănînce din cele mai alese bucate;este im mare cunoscător în ale bucătăriei şi un om înţelept. Ai grijă deci ca bucatele să fie zilnic în aşa fel, încît să-l uimească tot mai mult. în acelaşi timp, dacă nu vrei să-ţi pierzi preţuirea mea, atîta timp cît e aici, să nu faci de două ori acelaşi fel de mîncare. Pentru aceasta, vistiernicul meu o să-ţi dea tot ce-ţi trebuie. Dacă e nevoie să prăjeşti chiar aur şi diamante în untură, fă-o ! Mai bine să rămîn sărac decît să roşesc în faţa oaspetelui.

Astfel vorbi prinţul. Iar piticul îi răspunse, făcînd o plecăciune după cum se cuvine :

- Fie precum spui, stăpîne ! Cu voia lui Dumnezeu am să fac totul în aşa fel, încît prinţul să rămînă mulţumit.

De data asta, micul bucătar căută să dea întreaga măsură a iscusinţei sale. Nu precupeţi banii stăpînului său, dar şi mai puţin puterile lui. Căci putea fi văzut toată ziua învăluit într-un nor de aburi, lîngă foc, iar glasul lui răsuna fără încetare prin bucătărie, deoarece el poruncea ca mai mare peste slujitorii bucătăriei şi peste bucătarii mai mici.

«Ehei! îşi spunea el Aş putea face şi eu ca însoţitorii de cămile din Alep, care stîrnesc straşnică poftă de mîncare călătorilor, povestindu-le cite-n lună şi-n stele despre mese îmbelşugate, înşiră de un ceas întreg felurile de mîncare ce s-au servit la acele mese, pînă ce ascultătorii simt că li se face foame şi, fără voia lor, îşi scot merindele, întinzînd o masă pe care o împart darnici cu însoţitorii cămilelor ; dar eu n-am să fac aşa !»

Prinţul cel străin se afla de paisprezece zile în ospeţie şi se simţea foarte bine, minunat de bine. Mîncau în fiecare zi nu mai puţin de cinci ori, iar prinţul era mulţumit de măiestria piticului său, căci vedea plăcerea întipărită pe chipul oaspetelui. în a cincisprezecea zi, însă, prinţul îl chemă pe pitic la masă şi-l înfăţişă oaspetelui său, pe care-l întrebă dacă era mulţumit de pitic.

— Eşti un mare meşter, răspunse prinţul cel străin, ştii ce înseamnă o mîncare bună. De cînd sînt aici, n-ai gătit de două ori aceleaşi bucate şi le-ai făcut pe toate cu multă măiestrie. Dar, spune-mi, de ce nu faci, în sfîrşit, bunătatea bunătăţilor, plăcinta crăiasă ?

Piticul se sperie, căci nu auzise niciodată de această crăiasă a plăcintelor ; dar se linişti şi răspunse :

- O, stăpîne ! Nădăjduiam că chipul tău are să mai lumineze multă vreme acest lăcaş ; de aceea am lăsat, mai la urmă bunătatea asta. Câci cu ce putea să-ţi ureze drum bun bucătarul în ziua despărţirii, decît cu crăiasa plăcintelor ?

- Aşa ? răspunse stăpînul său rîzînd. în ceea ce mă priveşte pe mine, ai vrut s-aştepţi, desigur, pînă te moartea mea, ca să-mi urezi drum bun atunci ? Căci nici mie nu mi-ai făcut niciodată această plăcintă. Gîndeşte-te dar să-mi urezi altceva la despărţire şi mîine adu la masă această plăcintă.

- Fie precum ai spus, stăpîne ! răspunse piticul şi plecă.

Dar nu plecă bucuros. Pentru el sosise ziua ruşinii şi a nenorocirii. Nu ştia cum să facă plăcinta. De aceea se duse în camera sa, plîngîndu-şi soarta. Atunci gîsca Mimi, care avea voie să umble prin cameră, se apropie de el şi-l întrebă care este cauza suferinţei salte.

- Şterge-ţi lacrimile ! îi spuse ea cînd auzi de plăcinta crăiasă. Bunătatea aceasta se afla deseori pe masa tatălui meu şi ştiu oarecum de ce-i nevoie pentru a o face ; iei cutare şi cutare, pui atît şi atît, şi chiar dacă n-o să aibă tot ce-i trebuie,boierii n-or să fie prea năzuroşi. Aşa vorbi Mimi Piticul sări în sus de bucurie, binecuvîntă ziua cînd cumpărase gîsca şi se apucă să pregătească plăcinta crăiasă. Făcu mai întîi puţină, de încercare, şi o găsi nespus de bună, iar maimarele bucătarilor, căruia îl dădu să guste, îi lăudă din nou priceperea. A doua zi, piticul pregăti plăcinta într-o tavă mai mare şi o împodobi cu coroniţe de flori. Imbrăcînd cea mai frumoasă haină de sărbătoare, se duse şi el în sufragerie. Cînd intră, slujitorul care servea la masă tocmai era pe cale să taie plăcinta şi s-o întindă stăpînului şi oaspetelui acestuia, pe o lopăţică de argint. Prinţul muşcă cu poftă din ea, ridică ochii în tavan şi, după ce înghiţi, spuse :

- A-a-a, pe drept cuvînt se numeşte crăiasa plăcintelor;dar şi piticul meu este craiul tuturor bucătarilor, nu-i aşa,dragă prietene ?

Oaspetele luă cîteva bucăţele le gustă, le cercetă cu luare-aminte şi zîmbi dispreţuitor şi tainic :

- A făcut-o destul de bine, răspunse el împingind farfuria înapoi, dar nu e chiar crăiasa ; era de aşteptat! Atunci prinţul încruntă sprincenele mînios şi se învăpăie de ruşine.

— Pitic ticălos ! strigă el. Cum îndrăzneşti să faci o asemenea ocară stăpînului tău ? Să poruncesc oare să ţi se taie capul tău cel mare, drept pedeapsă că ai gătit prost ?

- Vai, stăpîne!Pentru numele lui Dumnezeu! Am făcut plăcinta după toată rînduiala; sînt. sigur că nu-i lipseşte nimic ! spuse piticul tremurînd.

- Minţi, băiete ! răspunse prinţul şi-l lovi cu piciorul. Dacă ar fi aşa, oaspetele meu n-ar spune că-i lipseşte ceva. Am să te toc şi am să pun să te facă pe tine plăcintă !

- Fie-vă milă ! strigă tînărul şi, tîrîndu-se în genunchi spre oaspete, îi îmbrăţişa picioare! Spuneţi-mi ce-i lipseşte plăcintei de nu vă place ? Nu mă lăsaţi să pier din pricina unui pumn de carne şi de făină !

- Asta n-o să-ţi folosească prea mult, dragul meu, răspunse străinul rîzînd. Mă gîndeam încă de ieri că n-ai să poţi face această mîncare ca bucătarul meu. Află că-i lipseşte o buruiană, care nu e deloc cunoscută pe aici, buruiana Strănută-cu-plăcere. Fără aceasta, plăcinta n-are gust şi stăpînul tău n-o să mănînce niciodată plăcinta pe care o mănîncă ei.

Atunci stăpînul Ţării francilor se mînie :

- Şi totuşi am să mănînc ! strigă el cu ochi scînteietori.

Căci jur pe cinstea mea de prinţ că mîine te voi ospăta cu plăcinta despre care vorbeşti, sau capul băiatului ăstuia va sta înfipt la poarta palatului meu. Pleacă de aici, cîine ! Iţi mai dau un răgaz de douăzeci şi patru de ceasuri.

Astfel strigă prinţul ; iar piticul se duse din - nou la el în odaie şi se jelui gîştei de soarta sa şi de faptul că trebuie să moară, fiindcă n-a auzit niciodată de această buruiană.

- Dacă numai despre asta-i vorba, spuse ea, pot să te ajut, căci tatăl meu m-a învăţat să cunosc toate ierburile. Altă dată ai fi fost sortit pieirii, dar, din fericire, acum e tocmai lună nouă şi buruiana înfloreşte taman pe vremea asta. Spune-mi, sînt castani bătrîni prin apropierea palatului ?

- O, da ! răspunse Nas-Lung, cu inima mai uşoară - lîngă lac, la două sute de paşi de castel, se află un pîlc, dar de ce ?

- Această buruiană înfloreşte numai la rădăcina castanilor bătrîni, zise Mimi. Să nu pierdem deci vremea, hai să căutăm ce-ţi trebuie ! Ia-mă în braţe şi du-mă afară. Am să ţi-o caut eu. El făcu aşa cum îi spusese şi plecă cu ea către poarta palatului. Acolo însă, străjerul îndreptă puşca spre el şi spuse :

- Dragul meu, s-a isprăvit cu tine ! N-ai voie să ieşi din palat; mi s-au dat porunci straşnice.

- Dar în grădină cred că pot să mă duc, nu ? întrebă piticul. Fii bun şi trimite pe unul din tovarăşii tăi la supraveghetorul palatului ca să întrebe dacă n-am voie să mă duc în grădină, să caut ierburi. Străjerul îi îndeplini rugămintea şi piticul primi Învoirea cerută, căci grădina era împrejmuită cu ziduri înalte şi el n-ar fi avut pe unde să fugă. Cînd Nas-Lung ajunse cu gîsca Mimi în grădină, o puse cu grijă jos, şi ea, luînd-o înaintea lui, se îndreptă repede către lac, unde se aflau castanii. El o urmă cu inima strînsă, deoarece aceasta era cea din urmă şi singura lui scăpare ; dacă nu avea să găsească buruiana, era hotărît să se arunce mai degrabă în lac decît să i se taie capul. Mimi căută între timp, însă zadarnic ; cercetă pe sub toţi castanii, întoarse cu ciocul fiecare firicel de iarbă, dar nu găsi nimic. De milă şi de frică începu să plîngă. Se lăsa seara şi începea să nu se mai vadă.

Atunci privirile piticului se îndreptară spre lac şi el strigă deodată :

- Uite, uite colo, peste lac, mai e un copac, un copac mare si bătrîn ! Să mergem acolo, să căutăm şi sub el ; poate că acolo înfloreşte norocul meu. Gîsca îşi făcu vînt şi o luă înainte în zbor ; el fugi repede după ea, cît îl ţineau picioarele lui mititele. Castanul făcea o umbră deasă ; împrejur era întuneric şi nu se mai vedea aproape nimic. Deodată, gîsca se opri, dădu din aripi de bucurie, vîrî repede capul în iarba înaltă şi smulse cu ciocul ceva ce-i întinse apoi cu gingăşie prietenului uimit şi-i spuse:

- Asta e buruiana ; creşte din belşug pe-aici, aşa că n-o să-ţi lipsească niciodată.

Piticul privi buruiana dus pe gînduri ; răspîndea un miros dulce, care-i amintea fără voie de clipa cînd se prefăcuse din veveriţă în pitic ; tulpina şi frunzele erau albastre-verzui şi avea o floare de un roşu aprins, cu margini galbene.

- Lăudat fie Domnul ! strigă el în sfîrşit. Mare minune ! Află că pare să fie aceeaşi buruiană care m-a prefăcut din veveriţă într-o făptură cu jalnică înfăţişare, cum sînt acum. Să fac încercarea ?

- Încă nu, îl rugă gîsca. Ia un mănunchi de buruieni din acestea, hai în camera ta, să strîngem banii pe care-i ai şi-apoi să-i încercăm puterea.

Făcură astfel. Se întoarseră în odaie. Inima piticului bătea să-i spargă pieptul. După ce făcu din hainele şi încălţămintea sa o legătură în care ascunse cei cincizeci sau şaizeci de galbeni pe care-i strînsese, grăi:

- Cu voia lui Dumnezeu, am să scap de această povară.

Şi, vîrînd nasul adînc în buruieni, le sorbi mireasma. Atunci simţi cum i se întind şi auzi cum îi trosnesc toate mădularele, cum i se înalţă capul dintre umeri şi, uitîndu-se în jos, către nasul său, îl văzu cum se micşorează din ce în ce ; spatele şi pieptul i se îndreptară, iar picioarele i se lungiră. Gîsca privea cu uimire la cele ce se întîmplau.

- Vai, ce mare şi frumos eşti! strigă ea. Slavă Domnului, nu mai semeni deloc cu cel care erai înainte. Iacob se bucură nespus. Dar bucuria nu-l făcu să uite cît de mult îi datora prietenei sale Mimi ; inima îl îndemna sa alerge la părinţii lui, dar, din recunoştinţă, el îşi stăpîni această pornire şi spuse :

- Cui trebuie să-i mulţumesc decît ţie că sînt iar un om întreg . Fără tine n-aş fi găsit niciodată această buruiană,ar fi trebuit să rămîn veşnic cu înfăţişarea aceea sau să pier sub securea călăului. Ei bine, n-am să-ţi rămîn dator. Am să te duc la tatăl tău. El, care cunoaşte toate farmecele, o să te dezlege cu uşurinţă de vrajă.

Gîsca începu să plîngă de bucurie şi se învoi să plece împreună cu el numai decît. Iacob ieşi cu bine din palat, fără a fi recunoscut, împreună cu gîsca, şi o porni către malul mării, înspre ţara prietenei sale Mimi. N-are rost să povestesc mai departe cum au ajuns cu bine la capătul călătoriei, cum Wetterbock a dezlegat vraja fiicei sale şi cum Iacob a plecat încărcat de daruri ; cum s-a întors în oraşul său şi cum părinţii lui şi-au recunoscut cu bucurie fiul în acest tinăr chipeş ; cum şi-a cumpărat cu daruri!» lui Wetterbock o prăvălie frumoasă şi a ajuns bogat şi fericit.

Trebuie să spun numai atît că, după plecarea lui din palatul prinţului, s-a iscat o zarvă cumplită, căci a doua zi, cind prinţul vru să-şi ţină cuvîntul şi să-i taie capul piticului dacă nu găsise ierburile, ia piticul de unde nu-i.

Oaspetele său îl învinui însă că îl lăsase să fugă în taină ca să mi fie lipsit de cel mai bun bucătar al său, şi se plînse că prinţul îşi călcase cuvîntul dat. Din astă pricină, între cei doi stăpînitori se iscă un mare război, binecunoscut în istorie sub numele de «războiul buruienilor»; se dădură mai multe lupte, dar pînă la urmă se încheie pacea, pe care noi o numim «pacea plăcintei», fiindcă, la serbarea de împăcare, bucătarul prinţului străin pregăti plăcinta crăiasă, care-i plăcu foarte mult prinţului nostru. Astfel, pricinile cele mai mici au deseori urmări mari. Şi aceasta este, stăpîne, povestea piticului Nas-Lung.