2026-04-29 Poveste cu talc 100 (orientala)

Mai jos sunt niste pasaje luate din Shantaram; fiind vorba de felul in care un om (gangster!!!) vrea sa-si invete nepotul despre viata, despre viata grea din mahalalele din India, trimitandu-l sa locuiasca o perioada in maxima saracie.

Reamintesc ca Shantaram este o carte inspirata de fapte reale din India anilor ’80-’90.

 — Excelent. Atunci, la treabă. Nu am foarte mult timp la dispoziţie astăzi, domnule Lin, şi de aceea am să trec direct la subiect. Favoarea pe care v am cerut o ieri… este vorba despre faptul că aş dori să l învăţaţi pe un băieţel, pe numele lui Tariq, limba engleză. Nu tot ce e de ştiut, bineînţeles, dar suficient cât să şi îmbunătăţească cunoştinţele de limba astfel încât să aibă deja un mic avantaj atunci când va începe şcoala.

— Da, o să mi facă plăcere să încerc să fac asta, m am bâlbâit eu, uluit de ceea ce îmi cerea, dar nu cu totul intimidat.

Mă simţeam destul de competent pentru a preda cunoştinţele elementare ale limbii în care scriam în fiecare zi din viaţa mea.

— Nu ştiu cât de bun o să fiu, şi cred că ar fi o mulţime de oameni mult mai pricepuţi decât mine la treaba asta, dar o să mi facă plăcere să încerc cel puţin. Şi unde aţi vrea să facem orele? Să vin aici?

Îmi aruncă o privire plină de bunăvoinţă şi de o condescendenţă aproape afectuoasă.

— Ei, va sta cu dumneavoastră, bineînţeles. Aş vrea să îl aveţi prin preajmă în permanenţă pe durata următoarelor zece sau douăsprezece săptămâni. O să locuiască împreună cu dumneavoastră, o să mănânce cu dumneavoastră şi o să doarmă în casa dumneavoastră, şi o să meargă oriunde mergeţi şi dumneavoastră. Nu vreau ca el doar să înveţe pur şi simplu nişte expresii englezeşti. Vreau să înveţe stilul de viaţă englezesc. Stilul dumneavoastră, asta aş vrea să înveţe, fiind mereu în compania dumneavoastră.

— Dar… dar eu nu sunt englez, am obiectat eu stupid.

— Asta mai puţin contează. Sunteţi suficient de englez, nu credeţi? Sunteţi străin şi îl veţi învăţa modul de viaţă al străinilor. Asta este dorinţa mea.

Mintea mi era pusă pe jar, gândurile mi se împrăştiau şi mi se învălătuceau de colo colo asemenea păsărilor pe care tot el le speriase cu vocea lui. Trebuia să existe o scăpare. Era imposibil.

— Dar eu locuiesc în zhopadpatti. Ştiţi asta foarte bine. Este cât se poate de dur. Baraca mea este foarte strâmtă, şi nu am nimic în ea. N o să fie deloc confortabil. Şi este… este murdar şi înghesuit acolo… unde o să doarmă, unde…?

— Sunt conştient de situaţia dumneavoastră, domnule Lin, răspunse el, puţin tăios. Dar tocmai acest lucru, viaţa pe care o duceţi în zhopadatti, asta vreau ca el să cunoască. Vă rog să mi spuneţi părerea dumneavoastră sinceră, credeţi că sunt lecţii de învăţat în mahala? Credeţi că va avea ceva de câştigat dacă va petrece ceva vreme cu cei mai săraci oameni din oraş?

Sigur că da, mă gândeam eu. După părerea mea, orice copil, cu atât mai mult cei ai bogaţilor ar avea de câştigat din experienţa vieţii în mahala.

[...]

— Da, cred că da. Cred că este important să vadă cum trăiesc oamenii de acolo. Dar trebuie să mă înţelegeţi, pentru mine este o responsabilitate imensă. Nu e mare brânză de capul meu nici de unul singur. Darămite să mă gândesc cum m aş descurca să mai am grijă şi de un copil.

[...]

— Nu vreţi să l învăţaţi engleză pe Tariq pentru că nu doriţi să vă luaţi această responsabilitate, a spus el când ne oprirăm din râs.

— Nu i de asta… adică, da, din cauza asta. Este…

M am uitat în ochii aceia aurii, rugându mă de ei.

— Nu prea ştiu să mi asum responsabilităţi. Iar asta… asta este o mare responsabilitate. Este prea mult. Nu pot face asta.

El zâmbi şi îmi puse o mână pe braţ.

— Înţeleg. Vă faceţi griji. Este normal. Sunteţi îngrijorat că s ar putea întâmpla ceva cu Tariq. Vă este teamă că v aţi putea pierde libertatea de a merge acolo unde vreţi şi de a face ce vreţi. Este normal.

— Da, am bâiguit eu uşurat.

Înţelegea cu adevărat. Ştia că nu puteam face ce mi ceruse. Avea să mi dea libertatea. Stând acolo, pe acel scăunel jos lângă scaunul lui, trebuia să mă uit în sus pe el, aşa că poziţia nu mă prea avantaja. Am simţit şi un val brusc de afecţiune în acelaşi timp, o afecţiune care părea să pornească de la inegalitatea dintre noi şi să depindă de aceasta. Era un fel de dragoste vasală, unul dintre cele mai puternice şi mai misterioase sentimente umane.

— Foarte bine. Hotărârea mea este următoarea, domnule Lin – îl luaţi pe Tariq cu dumneavoastră şi îl ţineţi două zile. Dacă după aceste patruzeci şi opt de ore, credeţi că este imposibil ca situaţia asta să mai continue, îl aduceţi înapoi aici şi nu vă voi mai cere nimic altceva. Dar sunt sigur că nu vă va face probleme. Nepotul meu este un băiat bun.

— … nepotul dumneavoastră?

— Da, al patrulea fiu al surorii mele mai mici, Farishta. Are unsprezece ani. A învăţat câteva cuvinte în engleză şi vorbeşte hindi, pashto, urdu şi marathi fluent. Nu este aşa de înalt pentru vârsta lui, dar are o sănătate robustă.

— Nepotul dumneavoastră…, am început eu din nou, dar el mă întrerupse repede.

— Dacă veţi vedea că puteţi face asta pentru mine, bunul meu prieten din zhopadpatti, Qasim Ali Hussein îl ştiţi, bineînţeles, cel care conduce mahalaua – vă va ajuta cu orice veţi avea nevoie. Va aranja cu câteva familii, inclusiv cu familia lui, să vă preia din responsabilităţi şi să i ofere băiatului un loc unde să doarmă şi vă vor sprijini şi pe dumneavoastră. Sunt mulţi prieteni care vă vor ajuta să aveţi grijă de Tariq. Vreau ca el să cunoască traiul greu al oamenilor celor mai săraci. Dar mai presus de toate vreau să aibă contact cu un profesor englez. Acest din urmă lucru înseamnă foarte mult pentru mine. Când eram copil…

Se opri şi îşi schimbă direcţia privirii spre fântână şi spre suprafaţa umedă a lespezii moi de piatră. Apoi pe ochi i se aşternu o expresie gravă, că umbra norilor care se aşează pe dealurile line într o zi însorită.

— Deci patruzeci şi opt de ore, oftă el, trecând peste acel moment. După aceea, dacă mi l veţi aduce înapoi, nu o să vă judec. Acum este momentul să l cunoaşteţi pe băiat.

[...]

Dezgustul de sine deveni repede o virtute. Cum a putut să îi facă aşa ceva unui copil, mă gândeam eu, nepotului lui, să l lase aşa uşor în seama unui străin? N a văzut cât de speriat era copilul? E o nepăsare crasă vis a vis de drepturile şi de binele unui copil. Numai un om care îi consideră pe ceilalţi jucăriile lui ar putea lăsa un copil în seamă cuiva… ca mine.

Furios din cauza flexibilităţii mele slabe – Cum de l am lăsat să mă oblige să fac aşa ceva? Şi clocotind de ciudă şi de egoism, am început să l târăsc pe Tariq după mine de a lungul străzii viermuind de oameni. În timp ce treceam pe lângă uşă moscheii, muezinul începu să recite chemarea la rugăciune din minaretele de deasupra noastră.

 Allah hu Akbar hu Akbar / Allah hu Akbar hu Akbar

Ash hadu an la Ila ha illallah / Ash hadu an la Ila ha illallah

Dumnezeu e mare. Dumnezeu e mare.

Sunt martor că nu există altă zeitate decât Dumnezeu…

 Tariq mă trase de încheietură cu ambele mâini, făcându mă să mă opresc. Îmi arătă cu degetul intrarea în moschee, apoi turnul de deasupra, acolo unde boxele amplificau vocea muezinului. Am dat din cap şi i am spus că nu avem timp. Se fixă şi mai bine pe picioare şi mă trase şi mai tare de mână. I am spus în hindi şi în marathi că nu sunt musulman şi că nu vreau să intru în moschee. Dar copilul era de neclintit şi încercă din răsputeri să mă tragă spre uşa moscheii până i se umflară venele la tâmple. În cele din urmă îmi dădu drumul la mâini şi o luă la fugă pe treptele moscheii. Aruncându şi sandalele, intră înăuntru înainte să apuc să îl opresc.

Tremurând de frustrare, am rămas în uşa moscheii. Ştiam că le era permis să intre şi necredincioşilor. Orice om de orice credinţă putea intra acolo pentru a se ruga, a medita sau doar pentru a admira şi a se minuna. Însă ştiam că musulmanii se considerau a fi o minoritate sub asediu în acel oraş predominant hindus. Confruntările violente dintre credincioşi erau destul de frecvenţe. Prabaker mă avertizase odată că au loc înfruntări între militanţii hinduşi şi musulmani chiar în faţa acelei moschei.

Nu ştiam ce să fac. Eram sigur că mai sunt şi alte ieşiri şi dacă băiatul s ar fi gândit să fugă pe acolo aş fi avut foarte puţine şanse să îl găsesc. Inima începu să mi bubuie de groază la gândul că aş putea fi nevoit să mă întorc la Khaderbhai şi să i spun că i am pierdut nepotul la nicio sută de metri de locul în care mi l încredinţase.

Chiar când mă hotărâsem să intru şi să-l caut prin moschee, Tariq îmi apăru în raza vizuală, trecând de la dreapta la stânga, traversând vestibulul împodobit cu gresii multicolore. Mâinile, picioarele şi capul îi erau ude şi părea că se îmbăiase în grabă. Aplecându mă din prag cât de spre interior îmi permise propriul curaj s o fac, l am văzut pe băiat cum îşi ia locul în spatele unui grup de bărbaţi şi cum îşi începe rugăciunile.

M am aşezat pe un cărucior gol şi mi am aprins o ţigară. Spre marea mea uşurare, Tariq ieşi după numai câteva minute, îşi luă sandalele, şi veni lângă mine. Stătea foarte aproape, privindu mă în faţă cu un surâs încruntat – una dintre acele expresii contradictorii pe care s ar părea că numai copiii le pot stăpâni – de parcă ar fi fost şi fericit şi speriat în acelaşi timp.

— Zuhr! Zuhr! spuse el, dându mi de înţeles că era ora rugăciunii de amiază.

Vocea îi era deosebit de fermă pentru un copil atât de mic.

— Eu mulţumesc la Dumnezeu. Tu nu mulţumesc la Dumnezeu, Linbaba?

M-am lăsat pe un genunchi în faţa lui şi l-am prins de braţ. El se trase înapoi dar nu mi am slăbit strânsoarea. Aveam ochii furioşi. Ştiam că am o expresie dură, poate chiar crudă.

— Să nu mai faci lucrul ăsta niciodată, m am răstit la el în hindi. Să nu mai pleci niciodată de lângă mine!

El se încruntă la mine, sfidător şi speriat în acelaşi timp. După care faţa i se încordă căpătând acea mască pe care ne o punem cu toţii când încercam să ne oprim lacrimile. I am văzut ochii podidiţi, şi imediat îi scăpa o lacrimă, rostogolindu i se pe obrazul îmbujorat. M am ridicat în picioare şi m am dat un pas în spate. M am uitat repede împrejur şi am observat că erau deja câţiva bărbaţi şi câteva femei care se opriseră pe stradă să caşte gura la noi. Expresiile lor erau grave, deşi nu încă alarmate. Am întins mâna atunci, oferindu i băiatului palma mea deschisă. El mă lua de mână, ezitant, iar eu mă pornii rapid către cea mai apropiată staţie de taxiuri.

M am întors o dată şi am aruncat o privire iute peste umăr, şi am băgat de seamă cum oamenii încă ne urmăreau din priviri. Inima îmi bătea grăbită. În mine fierbea un amestec nelămurit de emoţii, dar ştiam că în cea mai mare parte era vorba despre furie, şi cea mai parte a acesteia era îndreptată spre mine însumi. M am oprit din mers şi băiatul se opri şi el odată cu mine. Am tras aer adânc în piept, făcând eforturi din răsputeri să îmi redobândesc stăpânirea de sine. Când m am uitat în jos la el, am văzut că Tariq mă privea cu maximă atenţie, ţinându şi capul sumeţit spre mine.

— Îmi cer iertare că m-am înfuriat pe tine, Tariq, am spus eu calm, repetând cuvintele în hindi. N-o să mai fac. Dar te rog, te rog nu mai pleca de lângă mine. Mă sperii foarte tare şi îmi fac o mie de griji.

Băiatul rânji. Era primul zâmbet adevărat pe care mi-l adresa. Am fost cât se poate de uimit să observ că era extrem de asemănător cu surâsul lui Prabaker, ca o lună plină.

— Oh, Doamne, ai milă, am suspinat eu din rărunchi. Încă unul?

— Da, foarte ok bun! a fost imediat de acord Tariq, scuturându mi mâna cu un entuziasm sportiv. Dumnezeu să ne ajute şi pe tine şi pe mine, în toată ziua, rog frumos!

[...]

— Spune mai departe… Cum e băieţelul?

— Cred că e un fel de fanatic religios, m-am confesat eu zâmbind şi uitându mă peste umăr la băiatul care dormea. M-a oprit de trei ori astăzi ca să şi poată spune rugăciunile. Nu ştiu dacă îi face bine la suflet, dar cu stomacul sta foarte bine. Mănâncă de parcă i s ar da vreun premiu pentru asta. În seara asta m a ţinut în restaurant mai mult de două ore şi a mâncat de toate, de la tăiţei şi peşte la grătar până la îngheţată şi jeleuri. De aceea am întârziat. Aş fi fost acasă demult, dar n am putut să îl scot din restaurant. O să mă coste o mână şi un picior ca să îl pot ţine următoarele două zile. Mănâncă mai mult decât mine.

[...]

Mi am amintit toate aceste lucruri şi mi am dat seama că Tariq sigur suferea din cauza asta, îi era rău şi îi era teamă. Dar eu n am spus nimic ca să l mângâi, şi mi am reprimat impulsul de a l lua de mână. Nu voiam ca acel copil să fie cu mine, dar eram furios pe mine însumi pentru că fusesem prea slab ca să i spun verde în faţă asta lui Khaderbhai. Voiam ca băiatului să i fie rău. Să i fie frică. Voiam să i fie atât de rău şi aşa de frică, voiam să fie atât de nefericit încât să l roage pe unchiul său să l ia de la mine.

[...]

Dându mi seama de acest lucru, înţelegându-l, am putut să realizez şi cât de aspru fusesem cu băiatul, cu Tariq, la rândul lui un străin în acea porţiune de oraş a mea, grosolană şi de o sărăcie lucie. Ruşinat de egoismul rece care îmi sufocase orice pornire spre compasiune, şi cu inima frântă de curajul băiatului şi de cât de singur s a dovedit că se simţea, i am ascultat respiraţia adormită, şi l am lăsat să se agaţe şi el de junghiul din inima mea. Uneori nu iubim decât cu speranţa din noi. Uneori plângem cu toate ale noastre, mai puţin cu lacrimile. La urma urmelor, asta este tot ce există de fapt: dragostea şi îndatoririle ei, amărăciunea cu adevărul ei. La urma urmelor, asta este tot ce avem – să ne ţinem strâns în braţe până în zori.

[...]

— Lin! spuse el, ţinându şi mâinile pe umerii copilului. Tariq ne a povestit cât de multe lucruri a învăţat de la tine în ultimele trei luni.

Trei luni. La început mi se păruse imposibil să suport compania copilului fie şi măcar trei zile. Cu toate acestea, cele trei luni trecuseră foarte rapid; iar când veni timpul să îl aduc din nou acasă la unchiul lui, o făcusem împotriva dorinţei mele. Ştiam că avea să îmi fie dor de el. Era un băiat bun. Avea să fie un om bun aşa cum încercasem şi eu odată să fiu, dar nu reuşisem.

— Ar mai fi stat cu mine dacă nu trimiteaţi după el, i-am răspuns eu. În vocea mea era o nuanţă de reproş. Mi se părea un fel de despotism faptul că mi fusese încredinţat timp de mai multe luni şi că apoi, la fel de brusc, îmi fusese luat.

— Tariq şi a definitivat studiile la Şcoală Coranică în ultimii doi ani, iar acum şi a îmbunătăţit engleza cu ajutorul tău. Este timpul să meargă la colegiu, cred că acum este foarte pregătit pentru asta.

[...]

— Ştii, Lin, spuse el uşor, avem o vorbă în limba pashto, care înseamnă că nu eşti bărbat până nu ţi oferi iubirea cu adevărat şi fără niciun fel de constrângere unui copil. Şi că nu eşti un om bun până nu câştigi dragostea sinceră a unui copil.

— Tariq este în regulă, am spus eu, ridicându mă pentru a da mâna cu el şi pentru a mi lua rămas bun. E un băiat bun şi o să îmi fie dor de el.

[...]

La sfârşit am dat mâna cu Tariq şi m am uitat în ochii lui negri cinstiţi şi deschişi. Pe suprafaţa fluidă a momentului au început să plutească amintiri despre cele trei luni care trecuseră. Mi am amintit prima bătaie pe care a avut o cu unul dintre băieţii din mahala. Un băiat mult mai mare îl trântise la pământ, dar Tariq îl împinsese înapoi numai cu forţa privirii, insinuând ruşinea în acel băiat pur şi simplu privindu l. Acesta izbucni în plâns. Tariq îl îmbrăţişă afectuos, legând astfel o prietenie trainică. Mi am adus aminte de entuziasmul lui Tariq la orele de engleză pe care le făceam pentru el şi cum devenise în scurt timp asistentul meu, ajutându i pe ceilalţi copii care ni se alăturaseră să înveţe. L am văzut luptând alături de noi împotriva inundaţiilor provocate de muson, săpând un canal de scurgere în pământul pietros cu beţele şi cu mâinile goale. Mi am amintit chipul lui când încerca să tragă cu ochiul prin uşa şubredă a colibei mele, în timp ce eu încercam să scriu. Da! Ce este, Tariq? l am întrebat eu enervat. O, îmi pare rău, spuse el. Vrei să fii singur?